Posts Tagged With: atractii

Festivalul Zup, Râșnov, 10-11 septembrie 2016

 

Deși nu mă pricep prea bine la gătit, ador o mâncare bună. Și unde poți găsi așa ceva decât la un eveniment unde oamenii se întrec să pregătească cea mai bună mâncare tradițională locală: zupul. Acum să nu mă întrebați de unde vine denumirea, că sincer nu mi-a trecut prin cap să mă interesez. Dar mă puteți întreba „unde” și „cum”. „Unde”, este simplu: în orașul meu recent adoptiv: Râșnov. Mergi în sus pe Valea Cetății și te iei după miros. Și după muzică. Și oameni veseli. „Cum”? Ei, asta-i un pic mai complicat și presărat cu puține secrete culinare, dar ceva-ceva tot vă pot spune: cartofi, ardei, ceapă, morcovi dospind frățește în afumătură și condimente. Doamne, știți ce gust are? Mai ales cu o bere rece lângă? Nu știți! Așa că nu ratați ediția viitoare. Asta deja s-a dus.

20160911_131947

Din ce am aflat, organizatorii sunt o mână de oameni inimoși, care nu doresc să se piardă tradițiile locale, care vor să-și promoveze orașul și pe care nu-i deranjează voluntariatul. Da, ați citit bine: voluntariat. Mai rar în ziua de azi, nu? Și din cât am văzut eu acolo, au făcut treabă bună. Au adunat mulți oameni gospodari care s-au luat la întrecere în pregătirea zupului, alți oameni dornici să-l testeze (și care l-au tot testat până l-au terminat), alții care să ne cânte și alții care să-și încerce puterile în concursuri – ca acela de tras bușteni. Fetelor, dacă vă doriți bărbați puternici, duceți-vă la Râșnov. Vă vor lua în brațe ca pe-o frunză.

Dar să revin la zup. În prima zi, organizatorii au pus la dispoziția concurenților ingredientele, așa că toți au pornit de la aceeași bază, pe care au dozat-o cum au știut ei mai bine. A doua zi însă, au participat cu propriile ingrediente și au gătit după rețeta știută doar de ei. Și s-a lăsat cu premii.

În ce privește muzica, am avut ocazia să mă bucur de muzică folk, oferită de grupul Vocelis. Interpretare superbă, muzică bună, oameni veseli, natură, totul la poalele cetății Râșnov. Cum să nu te simți bine, mai ales când ești înconjurată de prieteni?

Și pentru că tot eram la o aruncătură de băț de cetate, evident că am mai vizitat-o puțin. Pe căldura aceea (vreo 32 de grade), drumul prin pădure a fost o binecuvântare.

Am văzut și locuri de joacă pentru cei mici, magazine cu suveniruri și curățenie, multă curățenie.

20160911_13320920160911_133501

Așa că, dragii mei, călătoriți! Nu se știe ce vi se poate întâmpla. Eu am descoperit o mâncare bună și un tip pe cinste. Voi?

 

Text și foto: Alina Elis Niculescu

12 septembrie 2016

 

 

Categories: calatorii, festival, gastronomie, orase, Rasnov, Romania, turism | Tags: , , , , , , , , | Leave a comment

Litoralul… pe la noi

Litoralul românesc are atâtea feţe – câţi ochi îl privesc: este frumos sau urât, este ieftin sau scump, e când murdar, când curat, e aglomerat sau pustiu. Ba merită să-i faci o vizită, ba nu merită. Dar dacă ştii ce să cauţi sau unde să te uiţi, poţi găsi un loc frumos pentru fiecare dintre noi. Iată câteva dintre locurile găsite de mine în decursul timpului.

Mangalia. Un oraş pe care îl cunosc din copilărie, plin de verdeaţă, unde anul acesta am experimentat o senzaţie unică pentru mine: să stau pe o bancă într-un parc de la marginea mării şi să mă îmbăt de mirosul parfumat al teilor, în timp ce cu ochii închişi ascult cum foşnesc valurile…

 

IMG_5089

Faleza din Mangalia

Mulţi mă întreabă: „ce îţi place atât de mult la mare? să te prăjeşti ca un pui la rotisor pe plajă?” Nu neapărat. Pentru mine marea înseamnă mirosul sărat al apei, zecile de nuanţe de albastru intens până la turcoaz care îmi inundă ochii, foşnet de valuri în noapte, apa care mă stropeşte făcând să mi se înfioare pielea, ţipete de pescăruşi, nisip pe pielea mea încinsă de soare, o algă care mi se înfăşoară de gleznă, o scoică sub talpă şi infinitul în privire. Un tête à tête cu răsăritul, în timp ce îmi beau cafeaua pe plajă. Sau nopţile calde şi apa scăpărând scântei de raze de lună… Îmbrățișări fierbinți… Pescăruşi zburând liberi pe cer. Valuri care se aruncă peste ţărm, spumă din larg ce se strânge în cea mai fină dantelă a naturii… Alergările pe ţărm. Lenea într-un șezlong. Plimbările pe malul mării în lumina apusului…

Pentru cei care încearcă să evite vacarmul plajelor aglomerate, o alternativă o reprezintă golfuleţele retrase din staţiunile Cap Aurora şi Mangalia. Sunt aproape sălbatice şi au un pitoresc special. Aici te poţi bucura în voie de natură, de linişte, de intimitate. Nu ai nevoie de umbrele de soare, căci natura e mult mai darnică: numeroşi pomi oferă umbră răcoroasă, făcând ţărmul să arate ca o insulă exotică.

20150815_203003

Cap Aurora

20160620_112652

Mangalia-Saturn

În astfel de golfuleţe, în Cap Aurora de exemplu, poţi găsi baruri pe plajă, dar nu cu muzică pop sau rock (de manele nici nu mai vorbesc), ci cu muzică de pian. Imaginaţi-vă cum staţi noaptea pe plajă, la un astfel de bar, savurând un cocktail, scufundându-vă piciorul în nisipul răcoros şi ascultând pianul…  Şi marea…  Până şi sărutările devin mai intense…

20150815_204125

Cap Aurora

O cherhana unde se mănâncă bine, iar personalul este mai mult decât amabil, o găsiţi chiar pe faleza din Mangalia: Puius Cazemata  (www.cazemata.ro). Aici se serveşte mereu peşte proaspăt, însoţit de vinuri de la Casa Panciu, iar iubitorii de mâncăruri rafinate vor găsi diverse preparate din fructe de mare. Cum vă surâde un chefal la grătar, midii pane, un vin alb de Panciu, iar la desert papanaşi proaspeţi înnotând în smântână şi dulceaţă de vişine? Pe noi ne-au cucerit.

Sunt mulţi care consideră ca litoral înseamnă doar staţiunea Mamaia. Pentru mine asta nu mai reprezintă demult litoralul. Sunt multe hoteluri care fie au fost renovate, fie sunt abia construite şi care vin cu oferte all inclusive la standarde cât se poate de înalte. Vreau să vă prezint trei hoteluri: Hotel Opal din Cap Aurora, Hotel Turquoise din Venus şi Hotel El Stefanino din Eforie Nord.

Când merg la mare, îmi place să locuiesc cât mai aproape de apă. Pe plajă, dacă se poate. Şi se poate. Atât Hotelul Opal, cât şi Turquoise sunt „în linia întâi”, oferind o splendidă vedere la mare. Opal (http://www.hotelopal.ro/) mi-a atras atenţia prin terasa restaurantului său şi grădina privată.

20160619_202838

20160619_202911

20160619_204155

Hotelul Turquoise (https://www.hotelturquoise.ro/ro/) are o arhitectură modernă, relaxantă şi oferă servicii all inclusive.

El Stefanino (http://www.hotelelstefanino.ro) este amplasat direct pe faleza din Eforie Nord, cu o vedere splendidă la mare sau la grădina hotelului. Nu are un aspect clasic de hotel, ceea ce creşte gradul de intimitate pe care îl oferă. Terasa-restaurant vine cu un ambiant relaxant, din mai multe puncte de vedere: unul din punctele sale forte îl reprezintă muzica pe care o oferă – aici am ascultat eu într-o noapte coloana sonoră a filmului Amélie, compusă de Yann Tiersen.

20160807_121223

Terasa restaurantului “El Stefanino”

Tot în Eforie Nord, vă propun să lăsați în urmă aglomerația din zona centrală, împânzită de hoteluri, și să optați pentru cazare în vilele de la marginea de nord a stațiunii. Aici beneficiați de o plajă aproape pustie, care se întinde la picioarele voastre, de cum coborâți trepele vilei ce veghează de sus împrejurimea.

20150831_082854

Eforie Nord

20150831_080200

Eforie Nord

Staţiunea Venus se dezvoltă de la an la an, oferind mereu ceva nou, atât romanticilor, cât şi familiilor cu copii.

20160619_194117

Venus

20150815_093354

Venus

20160619_194417

Venus

Cele mai bune și mai late plaje le oferă Saturn, Neptun-Olimp, Eforie Nord. Apă cât vezi cu ochii și nisip fin. O mare limpede, fără alge, cu valuri din belșug.

20160807_125952

Eforie Nord

Iar dacă vrei să te plimbi şi prin oraş, nu numai pe malul apei, Mangalia te aşteaptă cu Moscheea Esmahan Sultan, despre care se spune că este cel mai vechi locaş de cult musulman din România, datând din 1575, şi construit cu piatră luată din zidurile cetăţii Callatis; …cu Farul Genovez, Muzeul Callatis, Portul Turistic.

IMG_5177

Portul turistic din Mangalia

Sper că v-am convins că dacă vreţi, puteţi găsi ceva interesant şi pe litoralul nostru. Iar dacă încă nu am reuşit, atunci sper să o facă ele: lebedele de la malul mării…

20160618_182317

Mangalia

 

Text și foto: Alina Elis Niculescu

iunie 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categories: calatorii, litoral, obiective turistice, orase, Romania, turism | Tags: , , , , , , , | Leave a comment

Călător prin peisajul selenar: Vulcanii Noroioși

Călătoria mea prin judeţul Buzău m-a purtat şi spre Vulcanii Noroioşi, din Comunele Berca şi Scorţoasa. Drumul până la Berca este simplu, indicatoarele ajută pe oricine, nu trebuie să fii buzoian ca să te descurci. Din DN10 care face legătura Buzău – Berca, te îndrepţi către nord, în direcţia Joseni, Policiori. De aici nu mai e mult până la Vulcanii Noroioşi. În mare parte, drumul e destul de bun, însă pe măsură ce ne apropiam de Joseni, ne aştepta o surpriză: drum în lucru! Înaintam precauţi… pietrişul de pe jos zgâlţâia maşina. Linia şerpuitoare a traseului nostru ne aduce într-un punct în care fac ochii mari. V-aţi fi imaginat vreodată că veţi vedea semafoare în altă parte decât în oraşe? Sau că veţi fi nevoiţi să staţi la coadă la stop în altă parte decât în Bucureşti?  Ei bine, eu nu. În mijlocul acestei…pustietăţi, la o încrucişare de drumuri, ne-am oprit la lumina roşie a unui semafor. Şi nu eram singurii! Am aşteptat cuminţi până ni s-a permis trecerea şi ne-am avântat să depăşim mai repede porţiunea de drum cu probleme, dar şi excavatoarele şi camioanele, atenţi să nu intrăm cu roata în vreo groapă lăsată de acestea. Din fericire revenim destul de repede la drum normal.

Rezervaţia te aşteaptă la intrare cu un panou în care ţi se dau detalii referitoare la judeţul Buzău şi Vulcanii Noroioşi. Se numesc aşa după aspectul conic şi constituţia materialului care intră în alcătuirea lor. Puteţi achiziţiona pliante şi cărţi din acelaşi loc de unde cumpăraţi biletul de intrare. Paznicul (şi vânzător totodată) ştie multe lucruri, pe care ţi le împărtăşeşte cu mândria cunoscătorului. Rezervaţia de la Pâclele Mari se află la altitudinea de 322 m şi se întinde pe o suprafaţă de 22 ha, cea de la Pâclele Mici se află la altitudinea de 341 m şi măsoară 16,5 ha, iar la Beciu – 800 mp la o altitudine de 280 m. Întreaga zonă are un aspect selenar, unic la noi în ţară.

Depresiunea Berca se remarcă şi din punct de vedere floristic, prin exemplarele sale. „Aici se află, în unica staţiune din ţară şi la limita extremă vestică a arealului său mondial, planta: gărdurariţa (Nitraria schoberii), element central-asiatic; de asemenea, asociaţii vegetale caracteristice silvostepei sudice, cu numeroase specii pontice şi submediteraneene, predominând speciile de colilie (Stipa pulcherrima, S. pennata), pirul stepic (Agropyron pectiniforme) şi iarba de sadină (Chrysopogon gryllus), alături de plante cu flori atrăgătoare ca ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis) şi saschiul (Vinca herbaceea)” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, 1985, Bucureşti, pag 10).

Rezervația Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mici

Gazul care vine de la o adâncime de 3.618 m antrenează apa şi noroiul în drumul său spre suprafaţă, formând aceşti vulcani. Ei au fost descoperiţi în anul 1867 la Berca, de către francezul H. Cognand. „Mai târziu, în 1883, au fost descrişi de Grigore Cobălcescu, în 1890 de Grigore Ştefănescu şi în 1965 de Mircea Peahă care întocmeşte o lucrare de sinteză.” (Informaţii de pe panoul de la intrarea în rezervaţia Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mici)

Vulcanii noroioşi se deosebesc de cei propriu-zişi prin produsele de erupţie, prin dimensiuni şi forme. Ei iau naştere datorită erupţiilor gazelor naturale, datorită mişcărilor seismice sau emanaţiilor post-vulcanice. Aşa cum am menţionat, în Subcarpaţii Buzăului, vulcanii noroioşi s-au format datorită emanaţiilor de gaze, iar craterele lor variază de la câţiva centimetri în diametru si jumătate de metru în înălţime, până la câţiva metri.

Platoul este sterp, plin de crăpături

Noroiul este format din argile, marne de culoare brun-gălbuie şi cenuşie, care atunci când e uscat, crapă în plăci poligonale. „Detritusurile de rocă se găsesc împrăştiate pe platourile cu vulcani activi şi pe platourile unde activitatea acestora a încetat de mult. Ele sunt alcătuite din gresii, cuarţite, gipsuri şi calcare fosilifere.” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag 15 )

Privim absorbiţi cum erupe unul: noroiul de la gura lui începe mai întâi să tremure, îşi strânge tăria din măruntaiele sale ca mai apoi să fie aruncat afară cu un clipocit puternic… Un altul te face atent mai în stânga…  Vizitatorii fac poze şi filmează: este intr-adevăr un spectacol aparte.

Vulcan în erupție

„Vulcanii noroioşi, activi şi fosili, de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici, cu formele lor stranii, şănţuleţele şi viroagele adânci, meandrate, plăcile poligonale de noroi uscat, pustietatea platourilor înălbite de crusta de sare, totul îţi creează impresia unei lumi stranii în care se aud, din când în când, sunete neaşteptate.” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag 16 )

Printre detritusuri se găsesc şi blocuri mari de rocă, unele din ele având un volum de aproximativ 1,20 m³ şi o greutate de 2,64 t, ce demonstrează că în trecutul geologic mobilitatea tectonică a zonei Berca era accentuată, iar activitatea vulcanilor noroioşi cu mult mai mare decât cea de astăzi.

Apele care apar în vulcani pot fi dulci, provenite din infiltraţiile de la suprafaţă, sau sărate, adică ape de zăcământ. Cercetătorii au fost preocupaţi de acestea: „Pentru a determina caracteristicile apelor care apar în erupţii, la data de 19 octombrie 1984 au fost recoltate trei probe de apă din fierbători de noroi de la Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Beciu. Din analiza lor chimică, efectuată într-un laborator autorizat, reiese că suntem în prezenţa unor ape de zăcământ, a unui tip anume de ape fosile.” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag 15)

Nicăieri în România nu mai există o zonă cu atâţi vulcani activi, prezentând astfel de forme atipice. După aspectul şi activitatea lor, ei deţin un loc de frunte şi în Europa, aflându-se pe locul doi, după vulcanii din Peninsula Apşeron (Azerbaidjan). De aceea, pentru importanţa lor ştiinţifică şi valoarea peisagistică, în anul 1924 vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici au fost declaraţi monument al naturii.

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Categories: calatorii, rezervatii naturale | Tags: , , , , | Leave a comment

Prin Munţii Buzăului II: Focurile Vii de la Lopătari

Călătoriile mele prin judeţul Buzău au continuat, îndreptându-se în direcţia Lopătari, în căutarea Focurilor Vii. Este un monument al naturii de interes geologic, ce se întinde pe o suprafaţă de 0,03 ha, la o altitudine de 700 m, pe Dealul Brăzău. Vârful Brăzău atinge 1140 m şi face parte din Culmea Ivăneţului, care împreună cu Masivele Penteleu (1772 m), Siriu (1662 m) şi Podu Calului (1440 m) alcătuiesc Munţii Buzăului.       

Dacă se merge din Buzău pe DN2, la ieşirea din oraş în direcţia Focşani, la Podul Mărăcineni se face stânga până la Săpoca, apoi se urmează valea Slănicului – la fel ca drumul spre Mânzăleşti. Însă de la Platoul Meledic (unde mă aflam în acel moment) nu mai era mult: o jumătate de oră de condus, până în satul Terca. Acolo însă trebuie să te dai jos, drumul nu îţi permite să mergi mai departe: este prea colţuros şi plin de gropi. Am avut noroc: un localnic s-a oferit să-mi fie ghid, iar pentru că drumul în doi întotdeauna este mai uşor călătorului, am acceptat cu bucurie, mai ales că nu cunoşteam locurile. Chiar mă întrebam de ce  nu sunt indicatoare…totuşi mă îndreptam către un loc cu potenţial turistic! Am zărit unul, chiar în ultimul moment, altfel aş fi greşit traseul, căci trebuia să trec peste o apă. Până şi indicatorul era vechi şi ruginit, dovada clară că nici un leu nu a fost investit în aceste locuri.

Peisajele sunt însă frumoase, te invită să le priveşti: aer curat, verdeaţă, pomi înfloriţi…Viaţa însă nu este chiar uşoară pentru localnici. Traiul lor este destul de arhaic. Venind aici din inima oraşului, am avut impresia că m-am întors în timp: drumuri neasfaltate, gropile – la ele acasă, noroi pretutindeni.

Vorbind cu însoţitorul meu, am aflat că mulţi dintre ei şi-au trimis rudele prin ţări străine, pentru a mai face un ban. Alţii, au plecat la oraş şi s-au stabilit acolo. Dar cei care au rămas se ocupă cu tăierea buştenilor pe care îi transportă în oraş, la diverse firme de construcţii. În rest, cultivarea pământului este singura lor sursă de existenţă. Rudimentară. Tot boii şi caii sunt folosiţi, ca acum zeci de ani. Sau şi mai mult.

Le priveşti feţele şi îţi dai seama că nu o duc bine. Că au probleme, că   şi-ar dori mai mult… Până şi copiii afişează o mină preocupată, dar ei mai uită, căci joaca reuşeşte să le destindă frunţile.

Cu picioarele până la glezne vârâte în noroi, am părăsit uliţa satului, îndreptându-ne către râul Slănic pe care am înţeles că trebuie să îl traversăm; puntea era îngustă, de abia puteam să îmi trec un picior în faţa celuilalt, iar frânghiile de care mă ţineam să nu cad în apa rece nu erau nici ele mai stabile.

Puntea de lemn peste râul Slănic te conduce către Dealul Brăzău -  gazda Focurilor Vii

Cu un semn al mâinii, ghidul îmi indică direcţia pe care trebuia să mergem. Dealul din faţa mea nu părea să-mi pună probleme – înşelătoare impresie. Numai după 10 minute de urcuş, deja gâfâiam şi mă întrebam cât voi avea de mers. Urcuşul era abrupt, cu pante de până la 45 grade; la un moment dat, a trebuit să sărim peste un gard, alteori mergeam pe văile torenţilor; nefiind obişnuită cu efortul fizic, nu puţine au fost momentele în care cerşeam o pauză sau mă sprijineam în mâini. Într-o astfel de pauză, m-am întors să privesc spre locul din care pornisem. Eram încălzită de efortul făcut şi respiram sacadat. Nu mi-a venit să cred cât de mult urcasem: în spatele meu, mult în jos, albia râului strălucea, iar luminile satului pâlpâiau. Abia atunci am observat că se lăsase seara, că oamenii se retrăgeau către case, că niciun animal nu mai era pe afară… O linişte perfectă în mijlocul naturii…

Cu forţele adunate, am continuat drumul. Nu era niciun drum amenajat, niciun indicator, nimic care să te ajute. Omul se ghida după instinct… Observ, aproape râzând, o bucată de lemn atârnată între ramurile unui copac. Pe ea stătea scrijelit: „Focu Viu” şi o săgeată.

Am înţeles că acesta ar fi trebuit să indice direcţia…dar de unde ştiam eu că vântul nu o sucise în direcţia opusă? Ghidul meu nu părea să-i dea nicio importanţă: se orienta tot după instinctul său.

Simţeam că nu mai rezist, de câteva ori m-am împiedicat în rădăcini pe care nu le observam din cauza întunericului. Nu vedeam nimic: mă gândeam chiar că focul ar putea să se fi stins – plouase cu o zi în urmă. Omul mergea cu câţiva metri înaintea mea: „Uite-l! Arde!” tonul său vesel, oarecum victorios, sparse tăcerea. Într-un loc bătătorit, ca o mică poiană, pământul ardea. Flăcări albastre, precum cele de la aragaz, pâlpâiau jucăuşe…mai mici sau mai mari… Cam de vreo 15 cm în medie, cele mari atingând aproximativ 50 cm. Omul îmi spuse că în urmă cu vreo 20 ani, ele erau foarte mari, ajungând până la câţiva metri înălţime, dar cu timpul s-au micşorat. Fenomenul este simplu: gazul din interior se ridică la suprafaţă, iar pământul se autoaprinde, flăcările fiind menţinute vii în permanenţă de către gaze. Ne-am încălzit mâinile la foc; priveam şi mi se părea incredibil cum natura nu ia foc. Se întunecase complet: luna răsărise deasupra noastră, iar stelele străluceau… satul îl puteam ghici doar după luminile din depărtare, de sub noi… Undeva un câine lătră, făcând liniştea să pară şi mai adâncă…

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Disertația ”Invitație în Țara Luanei” – februarie 2010

                                   

         

Categories: calatorii, rezervatii naturale | Tags: , , , | Leave a comment

Prin Munţii Buzăului I: Platoul Meledic

 

Lacul este înconjurat de câteva zeci de sculpturi din lemn, făurite de meşterii populari din zonă, printre care sculptoriţa Cornelia Ciurumelea, despre care se spune că este prima femeie care realizează troiţe. Alături de aceste sculpturi, pe malul lacului sunt presărate bănci şi măsuţe din lemn, unde îţi poţi trage sufletul, dacă urcuşul până acolo te-a obosit.

 

 Cu gândul de a vizita locuri mai puţin cunoscute şi, prin urmare, mai puţin aglomerate, am pornit într-o dimineaţă către nordul judeţului Buzău. Intenţia era să ajung pe Platoul Meledic şi să văd Muntele de Sare din Comuna Mânzăleşti, despre care „istoricii spun că ar fi una dintre cele mai vechi aşezări din România, dovadă fiind zăcămintele de sare de suprafaţă, unice în Europa” – aşa cum anunţa o ştire pe un post de televiziune. După o veche experienţă în comuna Colţi, tot în acest judeţ, cu drumul neprietenos pentru o maşină care nu era de teren, am plecat cu inima cam strânsă, căci nu ştiam la ce să mă aştept, iar ora era destul de înaintată, aproape de prânz. Prin urmare, ideea de a flirta cu întunericul într-o zonă necunoscută nu îmi prea surâdea. Dar, deh, tinereţea şi spiritul de aventură merg mână în mână. M-am pregătit, aşadar, pentru un drum de 52 km. După ce se trece podul de la Mărăcineni, traseul te duce spre Săpoca, Zărneşti, Aldeni, Fulga… Pârâul Slănic nu te slăbeşte o clipă, de parcă ar vrea să-ţi fie ghid. După o jumătate de oră de condus, fac un prim popas în Beceni, unde deja se simte aerul mai curat, iar peisajul este presărat cu brazi. Urmează Grabicina, Vintilă-Vodă… O intersecţie de drumuri, cu indicatoare ce arătă direcţii total opuse, una către Lopătari şi cealaltă către Bisoca, mă pune pe gânduri. Parcă aş fi vrut să ajung şi în Bisoca, despre ale cărei peisaje auzisem vorbindu-se destul de des, însă timpul mă presa şi am rămas la itinerariul iniţial. Deci, Lopătari să fie! Drumul îmi scotea în cale case îngrijite, unele mai bine întreţinute, altele mai sărăcăcioase, cu băncuţe la poartă, care la ora aceea de amiază erau cam goale… N-ar fi fost rău dacă s-ar fi amenajat un pic şi şoseaua ce prezenta din loc în loc gropi, dar poate că asta este o caracteristică a românilor: de ce să reparăm dacă încă se poate folosi? Trecând prin Comuna Mânzăleşti, la confluenţa Slănicului cu pârâul Jgheab se zăreşte la un moment dat, pe partea dreaptă a străzii, o formă conică neregulată, albă, cu o cruce mare în vârf. Întrebând localnicii, aflu că aglomerarea de materie este numită „La Grunj” şi e alcătuită din marne albe cineritice. Este un monument al naturii, de interes geologic, cu o suprafaţă de 0,025 ha la bază şi 10 m înălţime. De fapt, întreaga zonă a fost declarată din 1973 regiune ocrotită. Grunjul aminteşte unora de celebrul Munte „Căpăţâna de zahăr” din Copacabana, Brazilia. Evident, comparaţia este posibilă păstrând proporţiile.

La GrunjLa Grunj

Îmi continui drumul către Platoul Meledic, unde ajung după încă o jumătate de oră de condus pe un drum pietruit de ţară, ce urcă şerpuind. După ce las în urmă şi ultimele case, mi se deschide în faţă platoul, lăsând deasupra mea doar un cer de un albastru copleşitor şi un soare ce strălucea ca într-o zi de primăvară. Impresia de libertate dată de orizonturile largi te face să tragi şi mai adânc aer în piept. O poartă de fier indică locul de unde începe… partea comercială: te pregăteşti să intri în „Complexul turistic Meledic”. Păşesc şi eu dincolo de această poartă. Un magazin micuţ te întâmpină de cum faci primii paşi; cinci căsuţe de lemn, administrate de primărie, sunt puse la dispoziţia turiştilor. Sunt întâmpinată de un sătean dornic să îmi furnizeze toate informaţiile de care aş avea nevoie.

Mă ghidează prin rezervaţie: „Lacul Meledic”, spune el, „este o minune a naturii. Chiar dacă stă pe un munte de sare, el are apă dulce.” Informându-mă mai mult, am reuşit să descifrez „minunea”: datorită precipitaţiilor, a avut loc un transport de material aluvionar care a impermeabilizat fundul lacului, întrerupând legătura cu masivul de sare.  Aportul apei de ploaie şi lipsa contactului cu masivul de sare pe care s-a format lacul a determinat îndulcirea apei şi, implicit, schimbarea vegetaţiei.

                         

Lacul este înconjurat de câteva zeci de sculpturi din lemn, făurite de meşterii populari din zonă, printre care sculptoriţa Cornelia Ciurumelea, despre care se spune că este prima femeie care realizează troiţe. Alături de aceste sculpturi, pe malul lacului sunt presărate bănci şi măsuţe din lemn, unde îţi poţi trage sufletul, dacă urcuşul până acolo te-a obosit.

La câteva sute de metri depărtare, mergând prin pădurea de tei din apropierea lacului, se află Peştera de Sare, despre care se spune că ar avea o lungime de peste 30 km şi ale cărei săli s-ar înălţa în unele locuri până la 200 m. Din păcate, intrarea a fost blocată de o alunecare de teren care a dat naştere unui crater adânc de peste 100m şi nu mai poate fi vizitată. Reprezentanţii Muzeului judeţean Buzău intenţionează să o deblocheze, redând-o circuitului turistic.

Însă peştera aceasta nu este singura. Peşterile de sare de la Mânzăleşti constituie o salbă de 35 mari cavităţi – în platoul Meledic şi bazinul Jgheabului. Peşterile prezintă o diversitate de forme însoţită de o policromie fascinantă: alb imaculat, galben, roz, roşu, maro, cenuşiu. Stalactitele ajung până la 1,5 m lungime cu grosimi la bază de 30 cm. Stalagmitele sunt reduse, având câţiva centimetri înălţime şi aproximativ 8 cm diametru la bază.

Localnicii spun că Regina Elisabeta, încântată de frumuseţea peisajului de aici, a dorit iniţial să ridice castelul Peleş pe aceste meleaguri.

Astăzi, turiştii sunt cei care vizitează locurile. Ei se pot caza la căsuţele de pe malul lacului, pentru 20 lei pe noapte, sau la Pensiunea Meledic**, unde o cameră costă 80 lei. Pensiunea, o fostă cabană de vânătoare, a fost modernizată şi acum pune la dispoziţie 32 de locuri de cazare, cu vedere la pădurea de tei sau Lacul Meledic. De aici se pot organiza drumeţii către Focurile Vii de la Lopătari, Sfinxul de la Buştea sau Mănăstirea Găvana.

Cu o faună reprezentată de veveriţe, iepuri, căprioare, râşi, urşi, porci mistreţi şi o floră la fel de interesantă (tei, mesteceni albi, conifere), valoarea ştiinţifică este completată de existenţa în zonă a broaştei ţestoase şi a scorpionului. Platoul Meledic, situat la 600 m altitudine, în Subcarpaţii de Curbură, şi ai cărui versanţi au canioane adânci de 5-6 m  este, aşadar, o rezervaţie mixtă: geologică, speologică, botanică, zoologică, având o suprafaţă de 67,5 ha.

Text şi foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Almanahul Flacăra, ediţia estivală, 2011

Categories: calatorii, rezervatii naturale | Tags: , , , | Leave a comment

Aşezările rupestre de la Aluniş

Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

Dacă ajungi în comuna Colţi din judeţul Buzău, vei întâlni în Aluniş o bisericuţă mică, dar de o importanţă necontestată. Ea a fost vizitată de Mihnea Vodă şi soţia sa, doamna Neaga, în jurul anului 1578, “înzestrând-o cu o uşiţă încrustată cu mai multe cioburi de chihlimbar de o rară frumuseţe. Bisericuţa din Aluniş, tăiată într-un enorm bloc de gresie de către ciobanii Vlad şi Simeon, pe la 1277, se află la câţiva metri de un pârâiaş, în malurile căruia există bogate straturi de chihlimbar.”[1]

Drumul către această bisericuţă trece prin sat. Este îngust, de abia are loc să-l străbată o maşină; un drum de ţară, bolovănos, cu pietre ascuţite, care te zdruncină la fiecare mişcare şi care pune în pericol cauciucurile. Mai bine îl parcurgi pe jos: puţină mişcare nu face rău nimănui, iar dacă vremea te ajută, te poţi lăuda cu o drumeţie frumoasă.

Lângă curtea bisericii un panou te anunţă:

„Cele aproape 30 de peşteri naturale şi antropogene din munţii Buzăului sunt mai mult decât o simplă pagină de istorie. Alexandru Odobescu a fost unul din cei mai devotaţi cercetători care le-a inventariat la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1871 el se ocupă cu organizarea unei excursii arheologice în zona vestigiilor rupestre, la care ia parte şi pictorul Henry Trenk, în desenele căruia se recunosc şi astăzi.”

Bisericuţa este cufundată într-o linişte profundă, chiar dacă nu suntem singurii vizitatori. Câţiva oameni au grijă de mormintele presărate în micul cimitir… Ne apropiem… chiar în spatele unei cruci din lemn sculptat zărim, doar la câţiva paşi de noi, o primă peşteră săpată în gresie. În interiorul ei: o altă cruce – din piatră, de data aceasta.

     

                                                             

Aşezare rupestră din curtea bisericii[2]                               Bisericuţa de la Aluniş

 Ne îndreptăm iar către biserică: faţada din lemn vopsit în culoare albastră poartă o tăbliţă care te informează: „Monument istoric”. Câteva icoane şi cutia pentru donaţii şi pomelnice sunt şi ele expuse afară, la intrare. Interiorul bisericii, altarul – sunt săpate în gresie. Icoane, masă, băncuţe, scaune, cutia cu lumânări, altarul împodobit – nimic nu lipseşte.

                                                             

Despre această bisericuţă, Basil Iorgulescu nota în 1892, în Dicţionarul său geografic: „Alunişu, fost schit de călugări în C. Colţi, pendinte de Episcopia Buzeu. Biserica e săpată în corpul unei imense stânci de piatră. Nu are inscripţiuni. Tradiţia îi atribuie o vechime de peste 1000 ani.”[3]

Urcăm pe munte, prin pădure, în căutarea altor chilii săpate în stâncă. Drumul este destul de greu, cu porţiuni în care ne sprijinim în mâini sau ne ţinem de copaci. A meritat efortul: am mai descoperit trei aşezări. Intrările sunt în formă dreptunghiulară, la fel ca şi ferestrele. Încăperile au fost săpate manual în gresia calcaroasă care predomină în toată zona. Tehnica utilizată a fost cioplirea, cu unelte tip daltă – aşa a fost săpat chiar şi un pat. Începând cu secolul al XVII-lea, peşterile utilizate ca şi chilii se compun din una sau două încăperi. Majoritatea prezintă urme de foc, uneori şi cu găuri de aerisire.

                                                                              

                      

                           

                     

 Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

În urma unor cercetări mai amănunţite realizate de geologi şi arheologi, apare în 1980 o carte, care, după cum se specifică şi în Argumentul acesteia, era foarte aşteptată: „O carte consacrată vestigiilor rupestre din munţii Buzăului, această <<enigmă>> particulară Carpaţilor de curbură, şi-a dorit, în primul rând, Alexandru Odobescu. Şi după el, şi-au dorit-o probabil şi alţi cercetători.”[4]

Însă aşezările rupestre vizitate de mine sunt doar o parte din multitudinea care se află în această zonă – mai exact, între satele Nucu din comuna Bozioru şi Aluniş din comuna Colţi – care adăposteşte cel mai important complex de vestigii rupestre din Munţii Buzăului. După cum am arătat, ele se află în locuri greu sau puţin accesibile, cu toate acestea au fost studiate  încă din 1871 de către Alexandru Odobescu „recunoscut ca un pasionat arheolog, care făcuse deja numeroase <<excursiuni>> arheologice în întreaga ţară.”[5]

Alexandru Odobescu a considerat mereu Buzăul ca fiind o zonă foarte importantă din punct de vedere arheologic, studiind-o cu interes. În lucrarea sa „Proiect de Campanie pentru Exploraţiuni arheologice în districtul Buzău”, din anul 1871, notează dimensiunile monumentelor săpate în piatră, redă o serie de detalii de teren, iar la sfârşitul lucrării notează cu creionul aspectele interesante pe care el le-a descoperit:

„Bozioru 4 cripte în piatră cu inscripţiune; Găvanele, schit; Fundăturile, schit părăsit; Sf. George, schit; Colţii (Alunişul), 1 schit părăsit (Alunişul) 2 munte foarte înalt cu 3 pietre cu clăi deasupra, scris cu litere.” [6]

Însă primul cercetător care  a analizat cu atenţie sporită aşezările rupestre din acest judeţ, încercând totodată să le popularizeze, a fost profesorul buzoian Basil Iorgulescu. În anul 1892 publică „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău” ce conţine o serie de descrieri amănunţite, precum şi observaţii asupra inscripţiilor pe care, parţial, le descifrează.

În urma cercetărilor sale care s-au desfăşurat în perioada 1890 – 1891, el lasă următoarele observaţii:

„Aşadar, ruine de biserică săpată în stâncă M. Crucea Spătarului, în faţa fostului schit de maici Sf. George. Are 5 metri lungime şi 4 lăţime. Partea de stâncă care acoperă altarul stă încă, iar care acoperă restul s-a dărâmat. Strănile sunt săpate în piatră, ale căror urme se văd numai la peretele drept. În altar, deasupra proscomidiei, se poate citi încă această inscripţie: <<Pomenirea Neagoe Basarab, Pomenirea archiepiscopului Dosifteiu, Pomenirea monaniei Teodora, Pomenirea monahului Agaton.>> Pe fereastra de Est a altarului se găseşte o inscripţie posterioară fondării bisericii, din care se mai citeşte: <<Florica…7245 (1737)>>. La uşa intrării se văd resturi dintr-o inscripţie, devenită indescifrabilă.”[7]

În urma investigaţiilor făcute în primăvara şi vara anului 1980, au fost descoperite noi locuinţe rupestre, numărul lor ajungând la 29. În capitolul „Elemente de datare arheologică”[8], Vasile Drâmbocianu îl amintea pe Pavel Chihaia, care considera că aceste aşezări rupestre au fost locuite în mai multe perioade istorice, iar „etapa medievală a schiturilor de piatră Alunişu – Nucu începe în intervalul iradierii isihaste de la Kilifarevo (1346 – 1371), deşi este posibil ca funcţia lor de lăcaşuri de cult să fie mult mai veche”. [9] O parte din aşezările rupestre din zona Aluniş – Nucu pot fi datate „în epoca de afirmare a creştinismului în stânga Dunării”[10], cu alte cuvinte în secolele III – IV d. H.

Activitatea de datare a aşezărilor rupestre a fost una anevoioasă, iar cercetătorii nu au fost toţi de aceeaşi părere. Majoritatea lor a concluzionat că aşezările aparţin erei noastre. Basil Iorgulescu, însă, chiar dacă nu precizează pe ce criterii de datare se sprijină, „e singurul care coboară perioada de săpare şi folosire a aşezărilor rupestre înaintea erei noastre, în momentul când se referă la relicva denumită Casa Hoţilor: <<Săparea ei însă, ca şi a tuturor celorlalte peşteri din munţii Buzăului, se poate atribui geţilor.>>[11][12]

Concluzia cercetătorilor este că perioada de săpare şi locuire a aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului „se întinde pe parcursul a două milenii şi jumătate. Nu e exclus ca o mai mare parte din aceste aşezări să fi fost realizate în antichitate, aşa cum s-a întâmplat cu Fundul Peşterii (…), dar prin lărgirea şi amenajarea succesivă s-au distrus elementele de datare străvechi”. [13]

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Disertația ”Invitație în Țara Luanei”, februarie 2010, dar și pe internet, pe site-ul ziarului Evenimentul Zilei, sectiunea Coloram Romania, in data de 13 februarie 2012. 


[1] Marina Monoranu, Valeriu Nicolescu, Chihlimbarul la români, Editura Museion, Bucureşti, 1996, pag 5

[2] Notă: fotografiile sunt realizate personal de autoare şi îi aparţin în exclusivitate

[3] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 7

[4] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980

[5] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Alexandru Odobescu şi vestigiile rupestre din zona Bozioru – Aluniş, pag. 9

[6] Biblioteca Academiei: Secţia manuscrise şi cărţi rare ; Fondul arhive personale. Arhiva Alexandru Odobescu, III, Acte 1-4

[7] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 2

[8] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 18

[9] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, pag. 246

[10] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, pag. 246

[11] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 271-272

[12] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 18

[13] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 23

Categories: calatorii, obiective turistice | Tags: , , | Leave a comment

Create a free website or blog at WordPress.com.