Colecția de etnografie și artă populară „Vergu-Mănăilă”

Mergând prin oraşul Buzău către sud, în direcţia gării, ajungi pe Strada Războieni unde, la numărul 8, Casa Vergu-Mănăilă adăposteşte Colecţia de etnografie şi artă populară  a Muzeului judeţean de istorie Buzău. Istoria ei vine de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, când Vergu şi Mănăilă erau două familii de mari dregători, ce şi-au unit averile. Casa, care le-a aparţinut, este cea mai veche casă feudală din judeţul Buzău, datând din 1780, prezentând o combinaţie arhitecturală de casă de munte şi stil brâncovenesc ce se regăseşte în arcadele clădirii, în uşa din lemn masiv cu gemuleţe pătrate – arhitectură asemănătoare cu cea a Palatului Mogoşoaia, Palatului Domnesc din Râmnicu Sărat…

Casa Vergu-Mănăilă

Fiecare încăpere a clădirii prezintă o colecţie diferită. Imediat cum intri, ţi se dezvăluie colecţia de costume populare buzoiene, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Sunt adunate mai ales din zona de nord a judeţului, de aceea unele dintre ele prezintă influenţe din Transilvania sau Moldova. Costumul tradiţional buzoian, pentru femei, este format din maramă (din fir de borangic ţesut la război), ie, bete, fotă, poale, şosete din lână/bumbac şi opinci. Mai târziu, au apărut şi pantofii de târg. Costumul bărbătesc e format din cămaşă lungă sau fustar, prinsă cu brâu (varianta masculină pentru betele femeilor) care era lucrat din lână şi cusut cu fir aurit, din iţari, şosete, opinci, iar mai târziu cizme. Pe cap, vara oamenii purtau pălărie de paie, căci era uşoară şi proteja bine de umbră, foarte folositoare pe vremea cositului, iar iarna – căciulă din lână de miel, ca să îndure mai bine Crivăţul ce suflă din plin în această zonă a ţării. Culorile predominante în costumul popular buzoian sunt roşu, alb şi negru, dar cu timpul paleta coloristică s-a îmbogăţit cu nuanţe de verde, albastru, galben. Pânza este albă, ţesută la război. Cât priveşte copiii, aceştia nu aveau costume special făcute pentru ei, ci erau croite din cele ale părinţilor, care le ajustau pe măsura celor mici.

Costume populare buzoiene

Costume populare cu influențe din Moldova (tulpanul)

Costumul prezintă motive geometrice sau motive preluate din natură, cum ar fi cel al trandafirului. Portul popular scoate la iveală măiestria femeilor: marama este de o fineţe extraordinară, câteodată atât de subţire, de parcă ai atinge o pânză de păianjen. Cusăturile cu acul, pe care le întâlneşti din belşug şi pe ie şi pe poale, sunt scoase în relief de paiete sau mărgeluşe micuţe, aplicate cu migală pe costumul de sărbătoare. Cusătura în broci (un model din lână, în relief) poate fi admirată pe fotă şi ie. Cum spuneam mai sus, asupra costumului popular buzoian şi-au pus amprenta şi alte zone geografice ale ţării: androcul, o fustă creaţă din lână, vine din Transilvania, iar Moldova a adus tulpanul.                                      

O altă încăpere încântă privirea cu covoare lucrate în casă, provenind din zonele Mânzăleşti, Lopătari, Bisoca. Una dintre cele mai originale creatoare de artă populară, printre puţinii meşteri specializaţi în prelucrarea părului de capră, doamna Adela Petre, din Comuna Pătârlagele, expune câteva din covoarele lucrate personal. Sunt vopsite natural, cu soluţii obţinute din coji de nucă sau scoarţă de copac. Se regăsesc aici pomul vieţii (stilizat), oameni şi plante. Alte covoare datează de la începutul secolului al XIX-lea, multe din ele realizate la Mănăstirea Răteşti.

„Casa mare” sau „camera bună” cum i se mai spune este o încăpere pentru găzduirea oaspeţilor. Ea cuprinde strictul necesar: perdea croşetată în motive zoomorfe şi florale; ladă de zestre sculptată prin incizare; masă cu scaune; pat acoperit cu o cuvertură (sau cergă, cu influenţe din Covasna), de sub care se vede dantela cearşafurilor albe; pernuţe cu motive florale lucrate manual; păretare (un fel de covoare atârnate de perete, de-a lungul patului, cu dublu rol: decorativ şi de protejare); icoană scoasă în evidenţă de ştergarul ce o încadrează. Toate poartă amprenta îndemânării şi imaginaţiei localnicilor, fie că este vorba de sculpturile în lemn, de broderii sau de ţesăturile lucrate la război.

   

Încăpere tradițională buzoiană

  

Ladă de zestre; Păretar și icoană cu ștergar

Iar ca această colecţie să fie completă, ultimele încăperi adăpostesc unelte agricole sau de gospodărie. Doamna Florentina Grigore, ghidul muzeului, ne-a explicat cu răbdare rolul fiecărei piese, prea multe însă pentru a le aminti aici pe toate. Dintre cele folosite în gospodărie menţionăm tocurile pentru gresie (cu care se ascuţea coasa), stupii primitivi pentru albine şi uloiul pentru cereale – ambele lucrate din trunchi de copac, bota (recipient pentru apă), păcurariţa (recipient pentru păcură, confecţionat din lemn), râşniţa pentru cereale (model din perioada romană), roata olarului (din zonele Mânzăleşti şi Poşta Câlnău), vârtelniţa, roata de tors, piua (cu care se mărunţea cerealele sau se obţinea uleiul de casă) care se găsea în doua variante: fie verticală, fie orizontală; fierul de călcat (din fontă), pieptenii pentru cânepă, fusul, furca de tors (cu motivul şarpelui sau al porumbelului. Se credea că şarpele fereşte de boli, iar porumbelul reprezenta simbolul vieţii). Obiecte de bucătărie: oale, ştergare (în special din zona Cotorca), străchini, putinei (recipient pentru unt), găvane (pentru pregătirea aluatului sau pentru mâncarea păsărilor),  mertic (recipient pentru cereale, făină), crinta (pentru pregătirea laptelui), răvarul (un fel de răzuitoare), plosca.

  

Diverse unelte de gospodărie

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Advertisements
Categories: calatorii, colectii muzeale | Tags: , | Leave a comment

Hoinar prin Buzău

Scurt istoric

Istoria scrisă a oraşului începe cu cea a Ţării Româneşti. Însă descoperirile arheologice din culturile Gumelniţa şi Monteoru atestă prezenţa omului în această regiune înaintea erei creştine. În perioada medievală a existat şi o cetate a Buzăului, despre care există menţiuni doar în documente străine, şi acestea puţine la număr. Prima atestare documentare clară „este un document dat de domnitorul Dan al II-lea, la 1431, care îl indică drept punct vamal în relaţiile comerciale cu Braşovul, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân: <<Scrie domnia mea întregii ţări a domniei mele, Rucărenilor şi… Buzăienilor şi… voi să luaţi vamă cum s-au luat în zilele moşului domniei mele Mircea Voevod. >>” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 26).  Târgul, menţionat astfel, a devenit în secolul al XVI-lea sediu episcopal ortodox.

Din secolul al XVII-lea, luptele, invaziile, dezastrele naturale (epidemii, cutremurul din 1802) au distrus oraşul şi au micşorat considerabil numărul de locuitori. Însă oraşul a fost mereu reconstruit şi, ca simbol al renaşterii, buzoienii au adoptat imaginea păsării Phoenix pe stema oraşului.

Treptat, s-a ajuns la o perioadă de înflorire culturală şi economică a Buzăului. În secolul al XIX-lea, mai exact între anii 1899-1904 s-a construit Palatul Comunal, ce a devenit clădirea-simbol a oraşului, adăpostind în prezent Primăria Buzăului. Recepţia lucrării s-a făcut la data de 16 decembrie 1904, în prezenţa regelui Carol I, prinţului Ferdinand, Armand Călinescu, Take Ionescu, I. G. Duca, N. Iorga, Al. Marghiloman etc. „N. Iorga, care a vizitat oraşul înainte de terminarea lucrărilor, a afirmat: <<va fi neîndoielnic cea mai frumoasă primărie din ţară şi o podoabă de mare preţ pentru Buzău.>> O construcţie în stilul palatelor italiene, cu şiruri de logii şi un turn înalt de peste 30 de metri la unul din colţurile clădirii, realizat după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu din Bucureşti. Acest monument de arhitectură este, în fapt, o sinteză a mai multor stiluri, având la bază veche concepţie a arhitecturii româneşti.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 45)

Palatul Comunal

Palatul Comunal

 Arhitectura Palatului Comunal

Cultură

Prima librărie din Buzău s-a deschis în 1868, iar în 1873 a apărut prima tipografie laică „Alexandru Georgescu”, primul pas către dezvoltarea publicisticii buzoiene, unde „de-a lungul vremii aici apărând peste 500 de ziare şi reviste, începând cu Vestitorul bisericesc, în 1839.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 22). În prezent, pe piaţa buzoiană sunt prezente mai multe cotidiene: Opinia, Şansa Buzoiană, Muntenia, Viaţa Buzăului.

În 1873, Basil Iorgulescu a înfiinţat Biblioteca Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” (astăzi Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu”), iar 20 ani mai târziu, în 1893, Biblioteca Publică „Carol I”.

Biblioteca Judeţeană a fost, pe rând, bibliotecă regională, raională, municipală, iar din 1973, a devenit bibliotecă judeţeană. În septembrie 1984 îşi stabileşte definitiv sediul în Strada Unirii nr. 140, într-un imobil de patrimoniu, construit în 1914 de arhitectul Cerchez, iar din 27 septembrie 1991, Biblioteca poartă numele „Vasile Voiculescu”.

Principalul muzeu al Buzăului este Muzeul Judeţean. Prima colecţie publică de piese arheologice, antropologice şi de istorie se constituie din iniţiativa lui Basil Iorgulescu în 1895. Reorganizat după 1981, „Muzeul Judeţean Buzău cuprinde colecţii de arheologie, istorie, expoziţii permanente dedicate unor personalităţi buzoiene şi o galerie de artă modernă contemporană, cotată a fi cea mai mare din ţară” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 50). Muzeul gestionează atât expoziţia de la sediul său, cât şi colecţia de etnografie şi artă populară Casa Vergu-Mănăilă, Casa Memorială Vasile Voiculescu din Pârscov, Muzeul chihlimbarului de la Colţi, precum şi Tabăra de sculptură de la Măgura.

Teatrul George Ciprian din Buzău s-a înfiinţat în 1996, datorită lui Paul Ioachim, care a fost şi director al teatrului până în 2002, când decedează. Teatrul nu are o trupă a sa, el este un teatru de proiecte. Începând cu anul 2003, la Buzău se desfăşoară anual festivalul de teatru „Gala noilor generaţii – Capul de Regizor”, conceput pentru promovarea tinerilor regizori.

Personalităţi

Buzăul a dat ţării nume importante în politică, literatură, artă, arhitectură, ştiinţă. „Afirmându-se de timpuriu printr-o bogată activitate spirituală, municipiul de reşedinţă al judeţului s-a înscris de mult între marile centre culturale ale ţării” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 34).

Printre personalităţile acestor locuri amintim pe Mitrofan Episcopul (? – 1702), cărturar, traducător, întemeietorul tipografiei domneşti în 1691; Episcopul Chesarie Căpăţână (1784 – 1846) care înfiinţează în 1831 şcoala de zugravi condusă de Nicolae Teodorescu, reutilând şi tipografia; Dionisie Romano (1806 – 1873) – cărturar, revoluţionar paşoptist, tipăreşte primele cărţi ecleziastice cu litere româneşti; Ion Costinescu (1810 – 1893) – autor al primei scrieri cinegetice şi primului dicţionar explicativ general în limba română; Costache Canella Ciorogârleanu (1820 – 1886) – publicist şi editor, autor al primului dicţionar de sinonime în limba română; Gh. Tattarescu (1820 – 1894) – unul dintre întemeietorii învăţământului artistic românesc; Ion Andreescu (1850 – 1882) – peisagist.

În Buzău a studiat, în calitate de elev al liceului B. P. Hasdeu, George Emil Palade (1912 – 2008) – biolog, laureat al Premiului Nobel pentru medicină; tot în acest oraş s-au născut Nicolae Vaschide (1873 – 1907) – întemeietorul psihologiei româneşti şi promotor al psihologiei experimentale; academicianul Nicolae I. Nestorescu (1901 – 1969) – medic imunolog; academicianul Ştefan Vencov (1899 – 1955) – fizician; George Ciprian (1883 – 1968) – actor şi dramaturg, prozator, memorialist; Laurenţiu Ulici (1943 – 2000) – critic literar, eseist, editor, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Aurelian Costescu-Daca (1888 – 1955) – bariton, membru fondator al Operei Române; Nicolae Niculescu-Buzău (1872 – 1960) – actor de operetă, revistă şi comedie; Basil Iorgulescu (1847 – 1904) – geograf, istoric, sociolog, precum şi alte personalităţi (Mihaela Runceanu, Laurenţiu Cazan etc.) (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 35).

Crângul – rezervaţie botanică

Parcul Crâng este cel mai important şi, în acelaşi timp, cel mai mare parc din oraşul Buzău. A fost amenajat în a doua jumătate a secolul al XIX-lea într-o pădure de la marginea vestică a oraşului. El ocupă o suprafaţă de 10 ha şi reprezintă o parte dintr-o pădure de 189 ha, Pădurea Crâng, o rămăşită din Codrii Vlăsiei. Predomină foioasele, parcul fiind renumit pentru stejarii săi seculari, ocrotiţi de lege, pentru tei şi pentru o specie rară de lalea: laleaua de crâng (Tulipa bibersteiniana).

Pădurea Crâng a fost donată în 1504 de Radu cel Mare Episcopiei Buzăului, cu titlul de branişte. Este prima rezervaţie naturală din România. Locuitorii au folosit prima dată pădurea ca loc de agrement a fost în 1828 (Gheorghe Petcu, Doina Ciobanu, Doina Filoti, Constantin Stan, Constanţa Tănase, Municipiul Buzău. Monografie, Editura Alpha, Buzău, 2002, pag 36).

În 1850, o parte din pădure a fost cedată de către episcopie administraţiei oraşului, pentru amenajarea unei grădini publice. În 1863, când legea secularizării averilor mănăstireşti a fost adoptată, pădurea Crâng a trecut în administraţia guvernului central, oraşul păstrând în administrare porţiunea de pădure unde era amenajată grădina publică. Mai târziu, primul ministru Ion C. Brătianu a acceptat cererile consiliului local Buzău de a primi în proprietate întreaga pădure: „Bine, vă dau, dar v-o dau ca o podoabă a oraşului şi vă conjur să o păstraţi, să o utilizaţi în acest scop şi să fiţi vrednici de sacrificiul ce face statul în folosul comunei.” (Gheorghe Petcu, Doina Ciobanu, Doina Filoti, Constantin Stan, Constanţa Tănase, Municipiul Buzău. Monografie, Editura Alpha, Buzău, 2002, pag 52)

După preluare, grădina publică a fost lărgită, amenajată, transformându-se într-un parc mare: cu lac, trei insule, restaurant, loc pentru şahişti, un foişor în care se cântă muzică de promenadă, statui…

În anul 1976 a fost construit Obeliscul, monument istoric ridicat pentru a aniversa cei 1600 ani de la prima atestare documentară a oraşului Buzău. Proiectat de sculptorul Gheorghe Coman, Obeliscul are 29,10 m înălţime, o fundaţie de 14 m şi este ornat cu basoreliefuri. Alte parcuri importante sunt „Alexandru Marghiloman”, „Parcul Tineretului”.

Locaşuri de cult

Episcopia Buzăului ia fiinţă sub domnia lui Radu cel Mare, în anul 1500. „Boierimea buzoiană se afirmă în 1521, când îl ridică pe tron pe Dragomir Călugăru, precum şi în timpul lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532 – 1535), care a ctitorit Mănăstirea Vintilă Vodă, apoi în vremea lui Radu Paisie, când Brăila devine raia turcească, iar judeţul Buzău – ţinta atacurilor repetate ale turcilor, până la pacea de la Adrianopol, în 1829.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 8).

Episcopia Buzăului este unul dintre cele mai importante monumente istorice ale Buzăului. În prima curte se află vechea clădire a Seminarului teologic – şi el un important monument de arhitectură, o clădire în stil neoclasic. „Realizată din iniţiativa episcopului Chesarie, inaugurată în mai 1838. Pe această clădire se pot vedea stemele celor două provincii româneşti, Moldova şi Ţara Românească, ca un semn al unirii acestora. Atunci când s-a scos din Dealul Istriţa piatra pentru această clădire, s-a descoperit Cloşca cu puii de aur.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 45)

Seminarul teologic Chesarie Episcopul

Pictură la intrarea în Episcopie

În curtea interioară se află Catedrala Episcopală Adormirea Maicii Domnului, ctitorită în 1649 de voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab. A fost pictată de Nicolae Teodorescu, directorul Şcolii de zugravi din Buzău, fiind ajutat şi de nepotul său, Gh. Tattarescu. „De o importanţă deosebită este pictura de pe catapeteasmă, executată în foiţă de aur, de acelaşi N. Teodorescu.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 46)

Palatul episcopal din faţa catedralei datează din 1844 şi are o arhitectură în stil brâncovenesc. O altă construcţie monumentală ce aparţine Episcopiei este clopotniţa, construită din cărămidă şi lemn şi care adăposteşte trei clopote, unul din ele datând din 1776. „Pe unul din pereţii clopotniţei se află o placă de bronz pe care sunt gravate următoarele cuvinte: <<1819 – 1852. În această clădire a poposit marele revoluţionar şi istoric Nicolae Bălcescu în anul 1843, pentru a cerceta fosta bibliotecă documentară a Episcopiei şi a revenit la 22 iunie 1848, luând măsuri energice pentru reuşita Revoluţiei>>” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 46)

Episcopia Buzău

Palatul Episcopal – clădire în stil brâncovenesc

O altă biserică monument este Biserica Banu. Acoperişul ei din ţiglă policromă aparţine stilului mănăstirilor bucovinene. A fost ridicată în 1722 din ordinul Adrianei, soţia vornicului Şerban Cantacuzino, pe locul vechii mănăstiri Banu. Aceasta din urmă este ctitoria vistierului Androne Cantacuzino, menţionată în documente pentru prima dată la 28 ianuarie 1592.

Biserica Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil, din centrul oraşului, a fost construită în anul 1619 şi refăcută în 1833 – 1838, reprezentând un alt punct de atracţie pentru vizitatori, alături de impunătoarea Catedrală Sfântul Sava, ridicată după revoluţia din decembrie 1989.

Biserica Sfinții Îngeri

Catedrala Sfântul Sava

Arhitectura modernă

Alături de arhitectura veche, Buzăul se poate lăuda şi cu o arhitectură modernă; în perioada postdecembristă au apărut în centrul oraşului o serie de construcţii noi, impresionante, în special sedii de bănci şi instituţii. Printre acestea menţionăm sediul BCR şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Sediul BCR

 Agenția Națională de Administrare Fiscală

În urmă cu câţiva ani, explozia construcţiilor de centre comerciale mari a ajuns şi în Buzău, acesta ţinând pasul cu restul ţării. Astfel, la extremitatea sudică şi nordică a oraşului, au apărut „ca peste noapte”: Praktiker, Galeriile comerciale Buzău, Aurora Shopping Mall, Carrefour, Kaufland, Penny Market.

Penny Market

Aurora Shopping Mall

Alte imagini din orașul Buzău

Text și foto: Alina Niculescu

Reportaj publicat în lucrarea ”Invitație în Țara Luanei”, februarie 2010

Categories: calatorii, orase | Tags: , , | Leave a comment

Prin Munţii Buzăului II: Focurile Vii de la Lopătari

Călătoriile mele prin judeţul Buzău au continuat, îndreptându-se în direcţia Lopătari, în căutarea Focurilor Vii. Este un monument al naturii de interes geologic, ce se întinde pe o suprafaţă de 0,03 ha, la o altitudine de 700 m, pe Dealul Brăzău. Vârful Brăzău atinge 1140 m şi face parte din Culmea Ivăneţului, care împreună cu Masivele Penteleu (1772 m), Siriu (1662 m) şi Podu Calului (1440 m) alcătuiesc Munţii Buzăului.       

Dacă se merge din Buzău pe DN2, la ieşirea din oraş în direcţia Focşani, la Podul Mărăcineni se face stânga până la Săpoca, apoi se urmează valea Slănicului – la fel ca drumul spre Mânzăleşti. Însă de la Platoul Meledic (unde mă aflam în acel moment) nu mai era mult: o jumătate de oră de condus, până în satul Terca. Acolo însă trebuie să te dai jos, drumul nu îţi permite să mergi mai departe: este prea colţuros şi plin de gropi. Am avut noroc: un localnic s-a oferit să-mi fie ghid, iar pentru că drumul în doi întotdeauna este mai uşor călătorului, am acceptat cu bucurie, mai ales că nu cunoşteam locurile. Chiar mă întrebam de ce  nu sunt indicatoare…totuşi mă îndreptam către un loc cu potenţial turistic! Am zărit unul, chiar în ultimul moment, altfel aş fi greşit traseul, căci trebuia să trec peste o apă. Până şi indicatorul era vechi şi ruginit, dovada clară că nici un leu nu a fost investit în aceste locuri.

Peisajele sunt însă frumoase, te invită să le priveşti: aer curat, verdeaţă, pomi înfloriţi…Viaţa însă nu este chiar uşoară pentru localnici. Traiul lor este destul de arhaic. Venind aici din inima oraşului, am avut impresia că m-am întors în timp: drumuri neasfaltate, gropile – la ele acasă, noroi pretutindeni.

Vorbind cu însoţitorul meu, am aflat că mulţi dintre ei şi-au trimis rudele prin ţări străine, pentru a mai face un ban. Alţii, au plecat la oraş şi s-au stabilit acolo. Dar cei care au rămas se ocupă cu tăierea buştenilor pe care îi transportă în oraş, la diverse firme de construcţii. În rest, cultivarea pământului este singura lor sursă de existenţă. Rudimentară. Tot boii şi caii sunt folosiţi, ca acum zeci de ani. Sau şi mai mult.

Le priveşti feţele şi îţi dai seama că nu o duc bine. Că au probleme, că   şi-ar dori mai mult… Până şi copiii afişează o mină preocupată, dar ei mai uită, căci joaca reuşeşte să le destindă frunţile.

Cu picioarele până la glezne vârâte în noroi, am părăsit uliţa satului, îndreptându-ne către râul Slănic pe care am înţeles că trebuie să îl traversăm; puntea era îngustă, de abia puteam să îmi trec un picior în faţa celuilalt, iar frânghiile de care mă ţineam să nu cad în apa rece nu erau nici ele mai stabile.

Puntea de lemn peste râul Slănic te conduce către Dealul Brăzău -  gazda Focurilor Vii

Cu un semn al mâinii, ghidul îmi indică direcţia pe care trebuia să mergem. Dealul din faţa mea nu părea să-mi pună probleme – înşelătoare impresie. Numai după 10 minute de urcuş, deja gâfâiam şi mă întrebam cât voi avea de mers. Urcuşul era abrupt, cu pante de până la 45 grade; la un moment dat, a trebuit să sărim peste un gard, alteori mergeam pe văile torenţilor; nefiind obişnuită cu efortul fizic, nu puţine au fost momentele în care cerşeam o pauză sau mă sprijineam în mâini. Într-o astfel de pauză, m-am întors să privesc spre locul din care pornisem. Eram încălzită de efortul făcut şi respiram sacadat. Nu mi-a venit să cred cât de mult urcasem: în spatele meu, mult în jos, albia râului strălucea, iar luminile satului pâlpâiau. Abia atunci am observat că se lăsase seara, că oamenii se retrăgeau către case, că niciun animal nu mai era pe afară… O linişte perfectă în mijlocul naturii…

Cu forţele adunate, am continuat drumul. Nu era niciun drum amenajat, niciun indicator, nimic care să te ajute. Omul se ghida după instinct… Observ, aproape râzând, o bucată de lemn atârnată între ramurile unui copac. Pe ea stătea scrijelit: „Focu Viu” şi o săgeată.

Am înţeles că acesta ar fi trebuit să indice direcţia…dar de unde ştiam eu că vântul nu o sucise în direcţia opusă? Ghidul meu nu părea să-i dea nicio importanţă: se orienta tot după instinctul său.

Simţeam că nu mai rezist, de câteva ori m-am împiedicat în rădăcini pe care nu le observam din cauza întunericului. Nu vedeam nimic: mă gândeam chiar că focul ar putea să se fi stins – plouase cu o zi în urmă. Omul mergea cu câţiva metri înaintea mea: „Uite-l! Arde!” tonul său vesel, oarecum victorios, sparse tăcerea. Într-un loc bătătorit, ca o mică poiană, pământul ardea. Flăcări albastre, precum cele de la aragaz, pâlpâiau jucăuşe…mai mici sau mai mari… Cam de vreo 15 cm în medie, cele mari atingând aproximativ 50 cm. Omul îmi spuse că în urmă cu vreo 20 ani, ele erau foarte mari, ajungând până la câţiva metri înălţime, dar cu timpul s-au micşorat. Fenomenul este simplu: gazul din interior se ridică la suprafaţă, iar pământul se autoaprinde, flăcările fiind menţinute vii în permanenţă de către gaze. Ne-am încălzit mâinile la foc; priveam şi mi se părea incredibil cum natura nu ia foc. Se întunecase complet: luna răsărise deasupra noastră, iar stelele străluceau… satul îl puteam ghici doar după luminile din depărtare, de sub noi… Undeva un câine lătră, făcând liniştea să pară şi mai adâncă…

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Disertația ”Invitație în Țara Luanei” – februarie 2010

                                   

         

Categories: calatorii, rezervatii naturale | Tags: , , , | Leave a comment

Prin Munţii Buzăului I: Platoul Meledic

 

Lacul este înconjurat de câteva zeci de sculpturi din lemn, făurite de meşterii populari din zonă, printre care sculptoriţa Cornelia Ciurumelea, despre care se spune că este prima femeie care realizează troiţe. Alături de aceste sculpturi, pe malul lacului sunt presărate bănci şi măsuţe din lemn, unde îţi poţi trage sufletul, dacă urcuşul până acolo te-a obosit.

 

 Cu gândul de a vizita locuri mai puţin cunoscute şi, prin urmare, mai puţin aglomerate, am pornit într-o dimineaţă către nordul judeţului Buzău. Intenţia era să ajung pe Platoul Meledic şi să văd Muntele de Sare din Comuna Mânzăleşti, despre care „istoricii spun că ar fi una dintre cele mai vechi aşezări din România, dovadă fiind zăcămintele de sare de suprafaţă, unice în Europa” – aşa cum anunţa o ştire pe un post de televiziune. După o veche experienţă în comuna Colţi, tot în acest judeţ, cu drumul neprietenos pentru o maşină care nu era de teren, am plecat cu inima cam strânsă, căci nu ştiam la ce să mă aştept, iar ora era destul de înaintată, aproape de prânz. Prin urmare, ideea de a flirta cu întunericul într-o zonă necunoscută nu îmi prea surâdea. Dar, deh, tinereţea şi spiritul de aventură merg mână în mână. M-am pregătit, aşadar, pentru un drum de 52 km. După ce se trece podul de la Mărăcineni, traseul te duce spre Săpoca, Zărneşti, Aldeni, Fulga… Pârâul Slănic nu te slăbeşte o clipă, de parcă ar vrea să-ţi fie ghid. După o jumătate de oră de condus, fac un prim popas în Beceni, unde deja se simte aerul mai curat, iar peisajul este presărat cu brazi. Urmează Grabicina, Vintilă-Vodă… O intersecţie de drumuri, cu indicatoare ce arătă direcţii total opuse, una către Lopătari şi cealaltă către Bisoca, mă pune pe gânduri. Parcă aş fi vrut să ajung şi în Bisoca, despre ale cărei peisaje auzisem vorbindu-se destul de des, însă timpul mă presa şi am rămas la itinerariul iniţial. Deci, Lopătari să fie! Drumul îmi scotea în cale case îngrijite, unele mai bine întreţinute, altele mai sărăcăcioase, cu băncuţe la poartă, care la ora aceea de amiază erau cam goale… N-ar fi fost rău dacă s-ar fi amenajat un pic şi şoseaua ce prezenta din loc în loc gropi, dar poate că asta este o caracteristică a românilor: de ce să reparăm dacă încă se poate folosi? Trecând prin Comuna Mânzăleşti, la confluenţa Slănicului cu pârâul Jgheab se zăreşte la un moment dat, pe partea dreaptă a străzii, o formă conică neregulată, albă, cu o cruce mare în vârf. Întrebând localnicii, aflu că aglomerarea de materie este numită „La Grunj” şi e alcătuită din marne albe cineritice. Este un monument al naturii, de interes geologic, cu o suprafaţă de 0,025 ha la bază şi 10 m înălţime. De fapt, întreaga zonă a fost declarată din 1973 regiune ocrotită. Grunjul aminteşte unora de celebrul Munte „Căpăţâna de zahăr” din Copacabana, Brazilia. Evident, comparaţia este posibilă păstrând proporţiile.

La GrunjLa Grunj

Îmi continui drumul către Platoul Meledic, unde ajung după încă o jumătate de oră de condus pe un drum pietruit de ţară, ce urcă şerpuind. După ce las în urmă şi ultimele case, mi se deschide în faţă platoul, lăsând deasupra mea doar un cer de un albastru copleşitor şi un soare ce strălucea ca într-o zi de primăvară. Impresia de libertate dată de orizonturile largi te face să tragi şi mai adânc aer în piept. O poartă de fier indică locul de unde începe… partea comercială: te pregăteşti să intri în „Complexul turistic Meledic”. Păşesc şi eu dincolo de această poartă. Un magazin micuţ te întâmpină de cum faci primii paşi; cinci căsuţe de lemn, administrate de primărie, sunt puse la dispoziţia turiştilor. Sunt întâmpinată de un sătean dornic să îmi furnizeze toate informaţiile de care aş avea nevoie.

Mă ghidează prin rezervaţie: „Lacul Meledic”, spune el, „este o minune a naturii. Chiar dacă stă pe un munte de sare, el are apă dulce.” Informându-mă mai mult, am reuşit să descifrez „minunea”: datorită precipitaţiilor, a avut loc un transport de material aluvionar care a impermeabilizat fundul lacului, întrerupând legătura cu masivul de sare.  Aportul apei de ploaie şi lipsa contactului cu masivul de sare pe care s-a format lacul a determinat îndulcirea apei şi, implicit, schimbarea vegetaţiei.

                         

Lacul este înconjurat de câteva zeci de sculpturi din lemn, făurite de meşterii populari din zonă, printre care sculptoriţa Cornelia Ciurumelea, despre care se spune că este prima femeie care realizează troiţe. Alături de aceste sculpturi, pe malul lacului sunt presărate bănci şi măsuţe din lemn, unde îţi poţi trage sufletul, dacă urcuşul până acolo te-a obosit.

La câteva sute de metri depărtare, mergând prin pădurea de tei din apropierea lacului, se află Peştera de Sare, despre care se spune că ar avea o lungime de peste 30 km şi ale cărei săli s-ar înălţa în unele locuri până la 200 m. Din păcate, intrarea a fost blocată de o alunecare de teren care a dat naştere unui crater adânc de peste 100m şi nu mai poate fi vizitată. Reprezentanţii Muzeului judeţean Buzău intenţionează să o deblocheze, redând-o circuitului turistic.

Însă peştera aceasta nu este singura. Peşterile de sare de la Mânzăleşti constituie o salbă de 35 mari cavităţi – în platoul Meledic şi bazinul Jgheabului. Peşterile prezintă o diversitate de forme însoţită de o policromie fascinantă: alb imaculat, galben, roz, roşu, maro, cenuşiu. Stalactitele ajung până la 1,5 m lungime cu grosimi la bază de 30 cm. Stalagmitele sunt reduse, având câţiva centimetri înălţime şi aproximativ 8 cm diametru la bază.

Localnicii spun că Regina Elisabeta, încântată de frumuseţea peisajului de aici, a dorit iniţial să ridice castelul Peleş pe aceste meleaguri.

Astăzi, turiştii sunt cei care vizitează locurile. Ei se pot caza la căsuţele de pe malul lacului, pentru 20 lei pe noapte, sau la Pensiunea Meledic**, unde o cameră costă 80 lei. Pensiunea, o fostă cabană de vânătoare, a fost modernizată şi acum pune la dispoziţie 32 de locuri de cazare, cu vedere la pădurea de tei sau Lacul Meledic. De aici se pot organiza drumeţii către Focurile Vii de la Lopătari, Sfinxul de la Buştea sau Mănăstirea Găvana.

Cu o faună reprezentată de veveriţe, iepuri, căprioare, râşi, urşi, porci mistreţi şi o floră la fel de interesantă (tei, mesteceni albi, conifere), valoarea ştiinţifică este completată de existenţa în zonă a broaştei ţestoase şi a scorpionului. Platoul Meledic, situat la 600 m altitudine, în Subcarpaţii de Curbură, şi ai cărui versanţi au canioane adânci de 5-6 m  este, aşadar, o rezervaţie mixtă: geologică, speologică, botanică, zoologică, având o suprafaţă de 67,5 ha.

Text şi foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Almanahul Flacăra, ediţia estivală, 2011

Categories: calatorii, rezervatii naturale | Tags: , , , | Leave a comment

Aşezările rupestre de la Aluniş

Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

Dacă ajungi în comuna Colţi din judeţul Buzău, vei întâlni în Aluniş o bisericuţă mică, dar de o importanţă necontestată. Ea a fost vizitată de Mihnea Vodă şi soţia sa, doamna Neaga, în jurul anului 1578, “înzestrând-o cu o uşiţă încrustată cu mai multe cioburi de chihlimbar de o rară frumuseţe. Bisericuţa din Aluniş, tăiată într-un enorm bloc de gresie de către ciobanii Vlad şi Simeon, pe la 1277, se află la câţiva metri de un pârâiaş, în malurile căruia există bogate straturi de chihlimbar.”[1]

Drumul către această bisericuţă trece prin sat. Este îngust, de abia are loc să-l străbată o maşină; un drum de ţară, bolovănos, cu pietre ascuţite, care te zdruncină la fiecare mişcare şi care pune în pericol cauciucurile. Mai bine îl parcurgi pe jos: puţină mişcare nu face rău nimănui, iar dacă vremea te ajută, te poţi lăuda cu o drumeţie frumoasă.

Lângă curtea bisericii un panou te anunţă:

„Cele aproape 30 de peşteri naturale şi antropogene din munţii Buzăului sunt mai mult decât o simplă pagină de istorie. Alexandru Odobescu a fost unul din cei mai devotaţi cercetători care le-a inventariat la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1871 el se ocupă cu organizarea unei excursii arheologice în zona vestigiilor rupestre, la care ia parte şi pictorul Henry Trenk, în desenele căruia se recunosc şi astăzi.”

Bisericuţa este cufundată într-o linişte profundă, chiar dacă nu suntem singurii vizitatori. Câţiva oameni au grijă de mormintele presărate în micul cimitir… Ne apropiem… chiar în spatele unei cruci din lemn sculptat zărim, doar la câţiva paşi de noi, o primă peşteră săpată în gresie. În interiorul ei: o altă cruce – din piatră, de data aceasta.

     

                                                             

Aşezare rupestră din curtea bisericii[2]                               Bisericuţa de la Aluniş

 Ne îndreptăm iar către biserică: faţada din lemn vopsit în culoare albastră poartă o tăbliţă care te informează: „Monument istoric”. Câteva icoane şi cutia pentru donaţii şi pomelnice sunt şi ele expuse afară, la intrare. Interiorul bisericii, altarul – sunt săpate în gresie. Icoane, masă, băncuţe, scaune, cutia cu lumânări, altarul împodobit – nimic nu lipseşte.

                                                             

Despre această bisericuţă, Basil Iorgulescu nota în 1892, în Dicţionarul său geografic: „Alunişu, fost schit de călugări în C. Colţi, pendinte de Episcopia Buzeu. Biserica e săpată în corpul unei imense stânci de piatră. Nu are inscripţiuni. Tradiţia îi atribuie o vechime de peste 1000 ani.”[3]

Urcăm pe munte, prin pădure, în căutarea altor chilii săpate în stâncă. Drumul este destul de greu, cu porţiuni în care ne sprijinim în mâini sau ne ţinem de copaci. A meritat efortul: am mai descoperit trei aşezări. Intrările sunt în formă dreptunghiulară, la fel ca şi ferestrele. Încăperile au fost săpate manual în gresia calcaroasă care predomină în toată zona. Tehnica utilizată a fost cioplirea, cu unelte tip daltă – aşa a fost săpat chiar şi un pat. Începând cu secolul al XVII-lea, peşterile utilizate ca şi chilii se compun din una sau două încăperi. Majoritatea prezintă urme de foc, uneori şi cu găuri de aerisire.

                                                                              

                      

                           

                     

 Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

În urma unor cercetări mai amănunţite realizate de geologi şi arheologi, apare în 1980 o carte, care, după cum se specifică şi în Argumentul acesteia, era foarte aşteptată: „O carte consacrată vestigiilor rupestre din munţii Buzăului, această <<enigmă>> particulară Carpaţilor de curbură, şi-a dorit, în primul rând, Alexandru Odobescu. Şi după el, şi-au dorit-o probabil şi alţi cercetători.”[4]

Însă aşezările rupestre vizitate de mine sunt doar o parte din multitudinea care se află în această zonă – mai exact, între satele Nucu din comuna Bozioru şi Aluniş din comuna Colţi – care adăposteşte cel mai important complex de vestigii rupestre din Munţii Buzăului. După cum am arătat, ele se află în locuri greu sau puţin accesibile, cu toate acestea au fost studiate  încă din 1871 de către Alexandru Odobescu „recunoscut ca un pasionat arheolog, care făcuse deja numeroase <<excursiuni>> arheologice în întreaga ţară.”[5]

Alexandru Odobescu a considerat mereu Buzăul ca fiind o zonă foarte importantă din punct de vedere arheologic, studiind-o cu interes. În lucrarea sa „Proiect de Campanie pentru Exploraţiuni arheologice în districtul Buzău”, din anul 1871, notează dimensiunile monumentelor săpate în piatră, redă o serie de detalii de teren, iar la sfârşitul lucrării notează cu creionul aspectele interesante pe care el le-a descoperit:

„Bozioru 4 cripte în piatră cu inscripţiune; Găvanele, schit; Fundăturile, schit părăsit; Sf. George, schit; Colţii (Alunişul), 1 schit părăsit (Alunişul) 2 munte foarte înalt cu 3 pietre cu clăi deasupra, scris cu litere.” [6]

Însă primul cercetător care  a analizat cu atenţie sporită aşezările rupestre din acest judeţ, încercând totodată să le popularizeze, a fost profesorul buzoian Basil Iorgulescu. În anul 1892 publică „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău” ce conţine o serie de descrieri amănunţite, precum şi observaţii asupra inscripţiilor pe care, parţial, le descifrează.

În urma cercetărilor sale care s-au desfăşurat în perioada 1890 – 1891, el lasă următoarele observaţii:

„Aşadar, ruine de biserică săpată în stâncă M. Crucea Spătarului, în faţa fostului schit de maici Sf. George. Are 5 metri lungime şi 4 lăţime. Partea de stâncă care acoperă altarul stă încă, iar care acoperă restul s-a dărâmat. Strănile sunt săpate în piatră, ale căror urme se văd numai la peretele drept. În altar, deasupra proscomidiei, se poate citi încă această inscripţie: <<Pomenirea Neagoe Basarab, Pomenirea archiepiscopului Dosifteiu, Pomenirea monaniei Teodora, Pomenirea monahului Agaton.>> Pe fereastra de Est a altarului se găseşte o inscripţie posterioară fondării bisericii, din care se mai citeşte: <<Florica…7245 (1737)>>. La uşa intrării se văd resturi dintr-o inscripţie, devenită indescifrabilă.”[7]

În urma investigaţiilor făcute în primăvara şi vara anului 1980, au fost descoperite noi locuinţe rupestre, numărul lor ajungând la 29. În capitolul „Elemente de datare arheologică”[8], Vasile Drâmbocianu îl amintea pe Pavel Chihaia, care considera că aceste aşezări rupestre au fost locuite în mai multe perioade istorice, iar „etapa medievală a schiturilor de piatră Alunişu – Nucu începe în intervalul iradierii isihaste de la Kilifarevo (1346 – 1371), deşi este posibil ca funcţia lor de lăcaşuri de cult să fie mult mai veche”. [9] O parte din aşezările rupestre din zona Aluniş – Nucu pot fi datate „în epoca de afirmare a creştinismului în stânga Dunării”[10], cu alte cuvinte în secolele III – IV d. H.

Activitatea de datare a aşezărilor rupestre a fost una anevoioasă, iar cercetătorii nu au fost toţi de aceeaşi părere. Majoritatea lor a concluzionat că aşezările aparţin erei noastre. Basil Iorgulescu, însă, chiar dacă nu precizează pe ce criterii de datare se sprijină, „e singurul care coboară perioada de săpare şi folosire a aşezărilor rupestre înaintea erei noastre, în momentul când se referă la relicva denumită Casa Hoţilor: <<Săparea ei însă, ca şi a tuturor celorlalte peşteri din munţii Buzăului, se poate atribui geţilor.>>[11][12]

Concluzia cercetătorilor este că perioada de săpare şi locuire a aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului „se întinde pe parcursul a două milenii şi jumătate. Nu e exclus ca o mai mare parte din aceste aşezări să fi fost realizate în antichitate, aşa cum s-a întâmplat cu Fundul Peşterii (…), dar prin lărgirea şi amenajarea succesivă s-au distrus elementele de datare străvechi”. [13]

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Disertația ”Invitație în Țara Luanei”, februarie 2010, dar și pe internet, pe site-ul ziarului Evenimentul Zilei, sectiunea Coloram Romania, in data de 13 februarie 2012. 


[1] Marina Monoranu, Valeriu Nicolescu, Chihlimbarul la români, Editura Museion, Bucureşti, 1996, pag 5

[2] Notă: fotografiile sunt realizate personal de autoare şi îi aparţin în exclusivitate

[3] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 7

[4] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980

[5] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Alexandru Odobescu şi vestigiile rupestre din zona Bozioru – Aluniş, pag. 9

[6] Biblioteca Academiei: Secţia manuscrise şi cărţi rare ; Fondul arhive personale. Arhiva Alexandru Odobescu, III, Acte 1-4

[7] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 2

[8] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 18

[9] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, pag. 246

[10] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, pag. 246

[11] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 271-272

[12] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 18

[13] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 23

Categories: calatorii, obiective turistice | Tags: , , | Leave a comment

Create a free website or blog at WordPress.com.