obiective turistice

Litoralul… pe la noi

Litoralul românesc are atâtea feţe – câţi ochi îl privesc: este frumos sau urât, este ieftin sau scump, e când murdar, când curat, e aglomerat sau pustiu. Ba merită să-i faci o vizită, ba nu merită. Dar dacă ştii ce să cauţi sau unde să te uiţi, poţi găsi un loc frumos pentru fiecare dintre noi. Iată câteva dintre locurile găsite de mine în decursul timpului.

Mangalia. Un oraş pe care îl cunosc din copilărie, plin de verdeaţă, unde anul acesta am experimentat o senzaţie unică pentru mine: să stau pe o bancă într-un parc de la marginea mării şi să mă îmbăt de mirosul parfumat al teilor, în timp ce cu ochii închişi ascult cum foşnesc valurile…

 

IMG_5089

Faleza din Mangalia

Mulţi mă întreabă: „ce îţi place atât de mult la mare? să te prăjeşti ca un pui la rotisor pe plajă?” Nu neapărat. Pentru mine marea înseamnă mirosul sărat al apei, zecile de nuanţe de albastru intens până la turcoaz care îmi inundă ochii, foşnet de valuri în noapte, apa care mă stropeşte făcând să mi se înfioare pielea, ţipete de pescăruşi, nisip pe pielea mea încinsă de soare, o algă care mi se înfăşoară de gleznă, o scoică sub talpă şi infinitul în privire. Un tête à tête cu răsăritul, în timp ce îmi beau cafeaua pe plajă. Sau nopţile calde şi apa scăpărând scântei de raze de lună… Îmbrățișări fierbinți… Pescăruşi zburând liberi pe cer. Valuri care se aruncă peste ţărm, spumă din larg ce se strânge în cea mai fină dantelă a naturii… Alergările pe ţărm. Lenea într-un șezlong. Plimbările pe malul mării în lumina apusului…

Pentru cei care încearcă să evite vacarmul plajelor aglomerate, o alternativă o reprezintă golfuleţele retrase din staţiunile Cap Aurora şi Mangalia. Sunt aproape sălbatice şi au un pitoresc special. Aici te poţi bucura în voie de natură, de linişte, de intimitate. Nu ai nevoie de umbrele de soare, căci natura e mult mai darnică: numeroşi pomi oferă umbră răcoroasă, făcând ţărmul să arate ca o insulă exotică.

20150815_203003

Cap Aurora

20160620_112652

Mangalia-Saturn

În astfel de golfuleţe, în Cap Aurora de exemplu, poţi găsi baruri pe plajă, dar nu cu muzică pop sau rock (de manele nici nu mai vorbesc), ci cu muzică de pian. Imaginaţi-vă cum staţi noaptea pe plajă, la un astfel de bar, savurând un cocktail, scufundându-vă piciorul în nisipul răcoros şi ascultând pianul…  Şi marea…  Până şi sărutările devin mai intense…

20150815_204125

Cap Aurora

O cherhana unde se mănâncă bine, iar personalul este mai mult decât amabil, o găsiţi chiar pe faleza din Mangalia: Puius Cazemata  (www.cazemata.ro). Aici se serveşte mereu peşte proaspăt, însoţit de vinuri de la Casa Panciu, iar iubitorii de mâncăruri rafinate vor găsi diverse preparate din fructe de mare. Cum vă surâde un chefal la grătar, midii pane, un vin alb de Panciu, iar la desert papanaşi proaspeţi înnotând în smântână şi dulceaţă de vişine? Pe noi ne-au cucerit.

Sunt mulţi care consideră ca litoral înseamnă doar staţiunea Mamaia. Pentru mine asta nu mai reprezintă demult litoralul. Sunt multe hoteluri care fie au fost renovate, fie sunt abia construite şi care vin cu oferte all inclusive la standarde cât se poate de înalte. Vreau să vă prezint trei hoteluri: Hotel Opal din Cap Aurora, Hotel Turquoise din Venus şi Hotel El Stefanino din Eforie Nord.

Când merg la mare, îmi place să locuiesc cât mai aproape de apă. Pe plajă, dacă se poate. Şi se poate. Atât Hotelul Opal, cât şi Turquoise sunt „în linia întâi”, oferind o splendidă vedere la mare. Opal (http://www.hotelopal.ro/) mi-a atras atenţia prin terasa restaurantului său şi grădina privată.

20160619_202838

20160619_202911

20160619_204155

Hotelul Turquoise (https://www.hotelturquoise.ro/ro/) are o arhitectură modernă, relaxantă şi oferă servicii all inclusive.

El Stefanino (http://www.hotelelstefanino.ro) este amplasat direct pe faleza din Eforie Nord, cu o vedere splendidă la mare sau la grădina hotelului. Nu are un aspect clasic de hotel, ceea ce creşte gradul de intimitate pe care îl oferă. Terasa-restaurant vine cu un ambiant relaxant, din mai multe puncte de vedere: unul din punctele sale forte îl reprezintă muzica pe care o oferă – aici am ascultat eu într-o noapte coloana sonoră a filmului Amélie, compusă de Yann Tiersen.

20160807_121223

Terasa restaurantului “El Stefanino”

Tot în Eforie Nord, vă propun să lăsați în urmă aglomerația din zona centrală, împânzită de hoteluri, și să optați pentru cazare în vilele de la marginea de nord a stațiunii. Aici beneficiați de o plajă aproape pustie, care se întinde la picioarele voastre, de cum coborâți trepele vilei ce veghează de sus împrejurimea.

20150831_082854

Eforie Nord

20150831_080200

Eforie Nord

Staţiunea Venus se dezvoltă de la an la an, oferind mereu ceva nou, atât romanticilor, cât şi familiilor cu copii.

20160619_194117

Venus

20150815_093354

Venus

20160619_194417

Venus

Cele mai bune și mai late plaje le oferă Saturn, Neptun-Olimp, Eforie Nord. Apă cât vezi cu ochii și nisip fin. O mare limpede, fără alge, cu valuri din belșug.

20160807_125952

Eforie Nord

Iar dacă vrei să te plimbi şi prin oraş, nu numai pe malul apei, Mangalia te aşteaptă cu Moscheea Esmahan Sultan, despre care se spune că este cel mai vechi locaş de cult musulman din România, datând din 1575, şi construit cu piatră luată din zidurile cetăţii Callatis; …cu Farul Genovez, Muzeul Callatis, Portul Turistic.

IMG_5177

Portul turistic din Mangalia

Sper că v-am convins că dacă vreţi, puteţi găsi ceva interesant şi pe litoralul nostru. Iar dacă încă nu am reuşit, atunci sper să o facă ele: lebedele de la malul mării…

20160618_182317

Mangalia

 

Text și foto: Alina Elis Niculescu

iunie 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements
Categories: calatorii, litoral, obiective turistice, orase, Romania, turism | Tags: , , , , , , , | Leave a comment

Râșnov versus Râșnov

 

Atunci când îți lași inima undeva, te întorci să o recuperezi.

 

Îmi place să călătoresc. Punct. Pentru mine, descoperirea unor străzi atât de pitorești încât încep să fredonez în timp ce le străbat curioasă, a unui pumn de natură care îmi aduce lacrimi în ochi de atâta frumusețe sau contemplarea unor ruine ce îmi provoacă imaginația reprezintă magia pe care a lăsat-o Dumnezeu omului, iar eu vreau să o absorb pe toată…

Cineva îmi spunea anul trecut că destinația nu reprezintă totul, ci drumul este cheia. Îi dau dreptate. Emoția când roțile se pun în mișcare și nu știu prea bine unde mă voi opri, când legănatul trenului îmi spune că sunt mai aproape cu fiecare kilometru, peisajele care defilează pe lângă mine și drumul care se întinde în fața mea mă acaparează de fiecare dată cu un oftat de relaxare și mă culcușesc în scaunul meu cu aceeași bucurie și anticipare ca la prima călătorie. Mereu și mereu.

De curând, un nou loc vizitat mi-a acaparat un colțișor din inimă și de atunci mă tot gândesc cum să fac să revin acolo. Se spune că atunci când îți lași inima undeva, te întorci să o recuperezi. Eu încă mă întorc…

Am urât întotdeauna toamnele ploioase și reci și iernile fără zăpadă, natura zgribulită și dezgolită de tot ce e frumos. Din momentul în care soarele o cotește către alte țărmuri, nu fac decât să visez la ziua în care el va reveni la mine și să bombăn bosumflată frigul și natura tristă. Nici nu visam cât avea să-mi schimbe perspectiva locul acela liniștit numit Râșnov!

Decembrie

O capitală friguroasă mă împinge către munte în căutarea zăpezii, dar nu am găsit-o nici aici. Am găsit în schimb o gară micuță, într-o localitate micuță, cu un ritm al ei, molcom…  O lume a contrastelor. Străzi liniștite, aproape pustii, unde pașii răsună în noapte ca un tropot de cal pe pietrele ușor umezite; ecouri de hămăit de câini și respirația mea agitată; case aliniate cuminți, adormite, case gătite pentru sărbătorile de iarnă, mimând țurțurii și ademenindu-l pe mult așteptatul Moș Crăciun. Doar eu le mai contemplam la ceasul acela târziu, cu un colind răsunându-mi în ureche.

IMG_9534      IMG_9532

IMG_9570.JPG

Pașii mă duc către Promenada. Loc romantic și îmbietor pentru îndrăgostiți, loc dureros de frumos pentru cei singuri.

IMG_9549.JPG

Umbrele devin tot mai lungi, aburul înserării coboară din pădure… Simți cum natura îți vorbește, te ceartă sau te mângâie – în funcție de starea de spirit a fiecăruia. Pe mine mă dojenea.

IMG_9571

IMG_9560

Mă rup de vraja aproape palpabilă a locului și revin printre oameni, acolo unde ar trebui să-mi fie locul. Centrul e parcă dintr-o altă poveste: plin de luminile Crăciunului, de forfota de pe Strada Republicii, de copiii care mai cerșesc o gogoașă, iar părinții un vin fiert, totul sub privirea îngăduitoare a bradului împodobit și a Cetății care veghează calmă. Sunt copilul-adult. Așa că mă pierd în mulțime și clipesc vesel.

Răsăritul îmi spune că am de colindat și că ar fi bine să încep de dimineață. Doar trebuie să descopăr o Cetate, nu? Deci, la drum! Am de ales între a urca rapid cu liftul și a o lua la pas prin pădure. Le vreau pe amândouă așa că fac un compromis: liftul la urcare și pe jos la coborâre. Ansamblul fortificat, văzut de aproape, impune respect. Nu știu dacă este efectul înălțimii, al faptului că privești totul de sus, dar mie mi se pare impozant.

IMG_9420  IMG_9438

 

IMG_9474  IMG_9412

Trecând pe sub poarta cetății mi se deschide la picioare o lume cu totul nouă. Sau veche. De sute de ani. O capsulă a timpului în care am intrat odată cu primul pas făcut în interiorul ei.

IMG_9498.JPG

IMG_9500.JPG

Am fost mereu convinsă de frumusețea aparte a țării mele și se pare că și de data aceasta am avut dreptate, căci mă împiedic (sau ei de mine) de angajații zeloși ai unei televiziuni occidentale, care filmau de zor un reportaj. Cât i-am invidiat! Dar asta e o altă poveste…

IMG_9460.JPG

Revin la povestea cetății mele, poveste pe care mi-o spune chiar paznicul ei, picat și el direct din trecut.

IMG_9482.JPG

„Este o cetate medievală, atestată istoric la 1335, și ridicată în totalitate din piatră, de către coloniștii germani veniți din partea stângă a Rinului. I s-a dat numele de Rosenau, care înseamnă „orașul trandafirilor/valea trandafirilor”, iar blazonul este reprezentat de trei trandafiri. Cetatea este construită la înălțime, pe stâncă, așezată strategic pentru observare. Aceasta era menirea ei când erau atacați: de aici, oamenii trebuia să anunțe întreg teritoriul. Anunțurile se făceau în trei feluri: 1. prin foc/fum, 2. prin porumbei și 3. călare pe cal. Înaintea actualei cetăți a existat una din lemn, ridicată de către cavalerii teutoni. Nu se cunosc cauzele distrugerii acelei cetăți; se pare că dăm vina pe tătari, care prin specificul lor de luptă, ardeau totul în urmă.

Acum 2000 de ani, aici a fost un locaș dacic ce s-a numit Cumidava. La 4 km de Cetatea Râșnov, spre râul Bârsa, se găsește un castru roman unde, în urma săpăturilor, s-au găsit monede de argint cu capul împăratului Traian.”

Totul e atât de palpabil, de real și ireal în același timp, încât umbrele trecutului prind viață, iar soldații bântuie liniștiți cărările pustii.

IMG_9469.JPG

Îmi iau rămas bun de la Cetate și de la Râșnov, știind că mai am multe de vizitat: peștera Valea Cetății, biserica veche Sf. Nicolae, biserica evanghelică… dar le-am lăsat pe o altă dată, ca o promisiune făcuta mie de a reveni.

Aprilie

Deja cucerită de farmecul orășelului, credeam că Râșnovul nu are ce surprize să îmi mai ofere. De parcă mi-ar fi citit gândurile, se răzvrătește la o așa idee și pornește la atac cu și mai multă forță, dezvelindu-și mantia verde în lumina soarelui de primăvară. „Asta nu ai văzut, nu?” părea el că mă întreabă. Și, într-adevăr, nu văzusem.

Mălăiești și Casa Csiki

Cine nu are prieteni, să-și cumpere! Da? La invitaţia unui astfel de prieten, am ajuns din nou în Râşnov, primăvara, pentru o drumeţie către Mălăieşti. Prin intermediul lui am cunoscut nişte oameni de-a dreptul minunaţi, plini de viaţă, care m-au primit cu braţele deschise şi m-au tratat ca şi cum aş face parte din familia lor: familia Csiki. Deşi pot spune că am cunoscut multă lume în ultimii ani, Valentina şi Marius Csiki mi-au încălzit inima cel mai mult. Ştiţi cum se spune prin poveşti că oamenii buni oferă casă, masă şi o vorbă din suflet călătorului? Exact aşa mi s-a întâmplat şi mie, doar că oamenii aceştia sunt REALI. Deşi atunci mă vedeau prima dată, mi-au pus la dispoziţie cea mai frumoasă cameră, mi-au oferit un loc la masa lor (care nu vă pot spune cât de îmbelşugată a fost, ca să nu vă fac poftă) şi am râs şi ne-am simţit bine până târziu în noapte. Liniştea după care tânjeam, ca orice orăşean care se respectă, am găsit-o aici din plin: aerul curat de la marginea pădurii, susurul monoton al izvorului care trece chiar prin curte, stelele care par mai aproape – creează o relaxare totală a spiritului. Am adormit zâmbind. Buștean. A doua zi m-am trezit cam târziu, căci mi-am permis luxul de a lenevi. Mirosul micului dejun și aroma cafelei proaspete m-au atras către terasă. Aș vrea să pot găsi cuvintele care să descrie senzația de destindere totală a fiecărei fibre și a fiecărui nerv al organismului meu în timp ce stăteam pe terasă, cu razele soarelui căzându-mi din plin pe față, în timp ce eu filtram lumina puternică printre gene. Dar nu am cuvinte. Rămâne să descoperiți singuri această stare, petrecând la ei câteva zile. Sau mai multe. Vă așteaptă cu brațele deschise și un zâmbet bun. Veți zice că le fac reclamă… Păi sigur că le fac! Tot ce e frumos trebuie spus mai departe: așa că eu vă spun că îi puteți găsi în Râșnov, în Valea Glăjeriei, printre primele case pe dreapta. Și îi mai puteți găsi pe Facebook: Casa Csiki.

13035702_1318318784851842_1402951725_o

13016441_1318321651518222_1531973598_o (1)

 

 

 

13016787_1318319811518406_947813384_o13036574_1318320768184977_1254156778_o

13054386_1318321081518279_759558085_o (1)   13063951_1318322134851507_1093642831_o

Dar cum spuneam, am fost invitată de un prieten să facem o drumeție spre Mălăiești. Toți care mergeți pe munte știți regulile de bază, cunoașteți echipamentul pe care ar trebui să îl purtați, iar dacă nu, cel puțin ascultați sfaturile celor care vi le dau. Ei bine, eu nu sunt nici o fire sportivă, nici una ascultătoare. M-am dus îmbrăcată în blugi (care de la zăpada de pe munte s-au udat până aproape de genunchi), încălțată în bocanci de oraș (care alunecau mai dihai ca sania când dădeam de gheață) și fără ochelari de soare. Credeți însă că am ascultat de sfaturile însoțitorului meu care se oferea să îmi dea o pereche de ochelari? Nuuuu. Nu aș fi fost eu dacă aș fi făcut-o. Vorba unui coleg de serviciu: sunt flu-flu. În traducere liberă: cu mintea-n cele patru zări. Așa că am mers vârtos cu nasul în vânt și pistruii expuși soarelui orbitor, devenind curând posesoarea unei năstrușnice arsuri pe față! Însoțitorul meu cu sfaturile bune și totodată ghidul în această drumeție a fost, pe numele lui de botez, Florin, iar pe cel de buletin, Sașca. Unii îl știu ca pe un tip Cu lumea-n cap. Alți îl găsesc la Outdoor expert (http://www.outdoorexpert.ro), unde organizează diverse activități în aer liber și pentru toate gusturile. Eu l-am găsit la Râșnov.

Ce amintiri am despre drumeție? Of, Doamne, multă voie bună, glume și o încercare hilară de a cânta „Mergeau în munții Caraiman câțiva băieți și-o fată” care, fie vorba între noi, se cam potrivea situației, doar că eu nu am gătit băieților „o ciorbă și-o tocană”, cum zice cântecul, ci am cumpărat niște pilaf cu carne, sus la cabană. Mâncare pe care am împărțit-o frățește și cu un ciobănesc de Berna, că doar nu-l lăsam sa înghită în sec, nu?

IMG_9697

IMG_9717

 

IMG_9716

 

 

 

IMG_9721

 

IMG_9726

 

IMG_9731

 

 

Coborând de pe munte, aveam încă prea multă energie ca să-mi duc picioarele la odihnă, așa că am continuat să descopăr Râșnovul la pas. Ador străduțele lui înguste și liniștite unde îți poți auzi până și gândurile. Biserica veche m-a chemat să-i admir picturile, casele să le imortalizez într-o fotografie…

IMG_20160402_174201.jpg

 

IMG_20160402_172550.jpg

Voi reveni. Râșnovul mai are să-mi arate o față: cea de toamnă, când va scoate la iveală tonurile de roșu și arămiu. Dar până atunci îi mai sunt datoare cu multe vizite și multe descoperiri. Ne vedem acolo!

iunie 2016

Text și foto: Alina Elis Niculescu

 

 

Categories: calatorii, Casa Csiki, obiective turistice, orase, Rasnov, Romania, turism | 2 Comments

Aşezările rupestre de la Aluniş

Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

Dacă ajungi în comuna Colţi din judeţul Buzău, vei întâlni în Aluniş o bisericuţă mică, dar de o importanţă necontestată. Ea a fost vizitată de Mihnea Vodă şi soţia sa, doamna Neaga, în jurul anului 1578, “înzestrând-o cu o uşiţă încrustată cu mai multe cioburi de chihlimbar de o rară frumuseţe. Bisericuţa din Aluniş, tăiată într-un enorm bloc de gresie de către ciobanii Vlad şi Simeon, pe la 1277, se află la câţiva metri de un pârâiaş, în malurile căruia există bogate straturi de chihlimbar.”[1]

Drumul către această bisericuţă trece prin sat. Este îngust, de abia are loc să-l străbată o maşină; un drum de ţară, bolovănos, cu pietre ascuţite, care te zdruncină la fiecare mişcare şi care pune în pericol cauciucurile. Mai bine îl parcurgi pe jos: puţină mişcare nu face rău nimănui, iar dacă vremea te ajută, te poţi lăuda cu o drumeţie frumoasă.

Lângă curtea bisericii un panou te anunţă:

„Cele aproape 30 de peşteri naturale şi antropogene din munţii Buzăului sunt mai mult decât o simplă pagină de istorie. Alexandru Odobescu a fost unul din cei mai devotaţi cercetători care le-a inventariat la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1871 el se ocupă cu organizarea unei excursii arheologice în zona vestigiilor rupestre, la care ia parte şi pictorul Henry Trenk, în desenele căruia se recunosc şi astăzi.”

Bisericuţa este cufundată într-o linişte profundă, chiar dacă nu suntem singurii vizitatori. Câţiva oameni au grijă de mormintele presărate în micul cimitir… Ne apropiem… chiar în spatele unei cruci din lemn sculptat zărim, doar la câţiva paşi de noi, o primă peşteră săpată în gresie. În interiorul ei: o altă cruce – din piatră, de data aceasta.

     

                                                             

Aşezare rupestră din curtea bisericii[2]                               Bisericuţa de la Aluniş

 Ne îndreptăm iar către biserică: faţada din lemn vopsit în culoare albastră poartă o tăbliţă care te informează: „Monument istoric”. Câteva icoane şi cutia pentru donaţii şi pomelnice sunt şi ele expuse afară, la intrare. Interiorul bisericii, altarul – sunt săpate în gresie. Icoane, masă, băncuţe, scaune, cutia cu lumânări, altarul împodobit – nimic nu lipseşte.

                                                             

Despre această bisericuţă, Basil Iorgulescu nota în 1892, în Dicţionarul său geografic: „Alunişu, fost schit de călugări în C. Colţi, pendinte de Episcopia Buzeu. Biserica e săpată în corpul unei imense stânci de piatră. Nu are inscripţiuni. Tradiţia îi atribuie o vechime de peste 1000 ani.”[3]

Urcăm pe munte, prin pădure, în căutarea altor chilii săpate în stâncă. Drumul este destul de greu, cu porţiuni în care ne sprijinim în mâini sau ne ţinem de copaci. A meritat efortul: am mai descoperit trei aşezări. Intrările sunt în formă dreptunghiulară, la fel ca şi ferestrele. Încăperile au fost săpate manual în gresia calcaroasă care predomină în toată zona. Tehnica utilizată a fost cioplirea, cu unelte tip daltă – aşa a fost săpat chiar şi un pat. Începând cu secolul al XVII-lea, peşterile utilizate ca şi chilii se compun din una sau două încăperi. Majoritatea prezintă urme de foc, uneori şi cu găuri de aerisire.

                                                                              

                      

                           

                     

 Mă opresc şi trag adânc aer în piept. Îmi rotesc privirea în jur: asupra mea stau aplecaţi brazii, un petic de cer senin mă spionează printre ramuri, liniştea pădurii devine palpabilă… E un loc plin de istorie, un loc care invită să fie descoperit, explorat…şi despre care nu s-a scris foarte mult.

În urma unor cercetări mai amănunţite realizate de geologi şi arheologi, apare în 1980 o carte, care, după cum se specifică şi în Argumentul acesteia, era foarte aşteptată: „O carte consacrată vestigiilor rupestre din munţii Buzăului, această <<enigmă>> particulară Carpaţilor de curbură, şi-a dorit, în primul rând, Alexandru Odobescu. Şi după el, şi-au dorit-o probabil şi alţi cercetători.”[4]

Însă aşezările rupestre vizitate de mine sunt doar o parte din multitudinea care se află în această zonă – mai exact, între satele Nucu din comuna Bozioru şi Aluniş din comuna Colţi – care adăposteşte cel mai important complex de vestigii rupestre din Munţii Buzăului. După cum am arătat, ele se află în locuri greu sau puţin accesibile, cu toate acestea au fost studiate  încă din 1871 de către Alexandru Odobescu „recunoscut ca un pasionat arheolog, care făcuse deja numeroase <<excursiuni>> arheologice în întreaga ţară.”[5]

Alexandru Odobescu a considerat mereu Buzăul ca fiind o zonă foarte importantă din punct de vedere arheologic, studiind-o cu interes. În lucrarea sa „Proiect de Campanie pentru Exploraţiuni arheologice în districtul Buzău”, din anul 1871, notează dimensiunile monumentelor săpate în piatră, redă o serie de detalii de teren, iar la sfârşitul lucrării notează cu creionul aspectele interesante pe care el le-a descoperit:

„Bozioru 4 cripte în piatră cu inscripţiune; Găvanele, schit; Fundăturile, schit părăsit; Sf. George, schit; Colţii (Alunişul), 1 schit părăsit (Alunişul) 2 munte foarte înalt cu 3 pietre cu clăi deasupra, scris cu litere.” [6]

Însă primul cercetător care  a analizat cu atenţie sporită aşezările rupestre din acest judeţ, încercând totodată să le popularizeze, a fost profesorul buzoian Basil Iorgulescu. În anul 1892 publică „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău” ce conţine o serie de descrieri amănunţite, precum şi observaţii asupra inscripţiilor pe care, parţial, le descifrează.

În urma cercetărilor sale care s-au desfăşurat în perioada 1890 – 1891, el lasă următoarele observaţii:

„Aşadar, ruine de biserică săpată în stâncă M. Crucea Spătarului, în faţa fostului schit de maici Sf. George. Are 5 metri lungime şi 4 lăţime. Partea de stâncă care acoperă altarul stă încă, iar care acoperă restul s-a dărâmat. Strănile sunt săpate în piatră, ale căror urme se văd numai la peretele drept. În altar, deasupra proscomidiei, se poate citi încă această inscripţie: <<Pomenirea Neagoe Basarab, Pomenirea archiepiscopului Dosifteiu, Pomenirea monaniei Teodora, Pomenirea monahului Agaton.>> Pe fereastra de Est a altarului se găseşte o inscripţie posterioară fondării bisericii, din care se mai citeşte: <<Florica…7245 (1737)>>. La uşa intrării se văd resturi dintr-o inscripţie, devenită indescifrabilă.”[7]

În urma investigaţiilor făcute în primăvara şi vara anului 1980, au fost descoperite noi locuinţe rupestre, numărul lor ajungând la 29. În capitolul „Elemente de datare arheologică”[8], Vasile Drâmbocianu îl amintea pe Pavel Chihaia, care considera că aceste aşezări rupestre au fost locuite în mai multe perioade istorice, iar „etapa medievală a schiturilor de piatră Alunişu – Nucu începe în intervalul iradierii isihaste de la Kilifarevo (1346 – 1371), deşi este posibil ca funcţia lor de lăcaşuri de cult să fie mult mai veche”. [9] O parte din aşezările rupestre din zona Aluniş – Nucu pot fi datate „în epoca de afirmare a creştinismului în stânga Dunării”[10], cu alte cuvinte în secolele III – IV d. H.

Activitatea de datare a aşezărilor rupestre a fost una anevoioasă, iar cercetătorii nu au fost toţi de aceeaşi părere. Majoritatea lor a concluzionat că aşezările aparţin erei noastre. Basil Iorgulescu, însă, chiar dacă nu precizează pe ce criterii de datare se sprijină, „e singurul care coboară perioada de săpare şi folosire a aşezărilor rupestre înaintea erei noastre, în momentul când se referă la relicva denumită Casa Hoţilor: <<Săparea ei însă, ca şi a tuturor celorlalte peşteri din munţii Buzăului, se poate atribui geţilor.>>[11][12]

Concluzia cercetătorilor este că perioada de săpare şi locuire a aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului „se întinde pe parcursul a două milenii şi jumătate. Nu e exclus ca o mai mare parte din aceste aşezări să fi fost realizate în antichitate, aşa cum s-a întâmplat cu Fundul Peşterii (…), dar prin lărgirea şi amenajarea succesivă s-au distrus elementele de datare străvechi”. [13]

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj publicat în Disertația ”Invitație în Țara Luanei”, februarie 2010, dar și pe internet, pe site-ul ziarului Evenimentul Zilei, sectiunea Coloram Romania, in data de 13 februarie 2012. 


[1] Marina Monoranu, Valeriu Nicolescu, Chihlimbarul la români, Editura Museion, Bucureşti, 1996, pag 5

[2] Notă: fotografiile sunt realizate personal de autoare şi îi aparţin în exclusivitate

[3] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 7

[4] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980

[5] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Alexandru Odobescu şi vestigiile rupestre din zona Bozioru – Aluniş, pag. 9

[6] Biblioteca Academiei: Secţia manuscrise şi cărţi rare ; Fondul arhive personale. Arhiva Alexandru Odobescu, III, Acte 1-4

[7] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 2

[8] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 18

[9] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, pag. 246

[10] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, pag. 246

[11] Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, pag 271-272

[12] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 18

[13] Arhivele Statului, Buzău, Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, cap. Elemente de datare arheologică, pag. 23

Categories: calatorii, obiective turistice | Tags: , , | Leave a comment

Blog at WordPress.com.