calatorii

Și a venit iarna în București (Winter in Bucharest, finally!!!)

De multe ori, cuvintele sunt de prisos. Așa că m-am gândit ca de data aceasta să vorbesc mai puțin și să fotografiez mai mult 🙂

Many times, words are not enough. So, this time, I thought I should better shut up and take more pictures 🙂

O plimbare prin Parcul Titan

A walk in Titan Park 

 

20170106_124732

Iarna… pe lac / Frozen lake

20170106_125105

Băncuțe melancolice / Melancholic benches

20170106_125213

Singurătate / Solitude

20170106_125247

Berlin Station

 

20170106_125311

20170106_125508

20170106_130116

Să ne certăm un pic / Quarrel Time…

20170106_130158

 

20170106_131138

Eleganță / Elegance

 

 

 

Photo by: Alina Elis Niculescu

07.01.2017

Advertisements
Categories: Bucharest, Bucuresti, calatorii, iarna, ninsoare, parc, Romania, zapada | Tags: , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Rapsodie de toamnă la Pensiunea Râșnov

 

Nicăieri toamna nu își dezvăluie mai frumos splendoarea decât în zonele împădurite. Verdele intens de peste vară rămâne undeva într-un colț ascuns al minții, iar privirea tresare surprinsă la galbenul strălucitor, ruginiul năstrușnic sau roșul intens al pomilor. Toamna e chiar ghidușă atunci când vrea: o pictură e doar o încercare nereușită pe lângă ea – pare să spună.

20161016_111606

Un loc în care să vă bucurați de frumusețea anotimpului este, evident, muntele. Când ajungeți în Predeal, faceți stânga pe drumul care duce către Râșnov (DN73A) și priviți bine în dreapta voastră: acolo veți vedea o pensiune înconjurată de natură, cu o vedere superbă către Bucegi. Este Pensiunea Râșnov. La invitația administratorului ei, dl. Iancu Soiu, m-am oprit acolo pentru a mă bucura de frumusețea locului și de ospitalitatea gazdei. Sunt o mare iubitoare de liniște în mijlocul naturii, iar amplasarea pensiunii îmi satisface complet nevoia de relaxare. Aerul cu miros de frunze umede, curat, pătrunzător, îmi amintește de copilărie.

Starea de bine se accentuează odată ce pășesc în pensiune: decorul aranjat cu mult bun gust, deloc înghesuit, mă invită să îl admir și să mă lăfăi în fotoliile comode. Ceea ce și fac. Mă așez cât mai bine, îmi savurez cafeaua fierbinte și stau la povești cu stăpânul locului. Da, e o după-amiază perfectă!

20161016_122558

20161016_122730

20161016_122713

Ceea ce mă atrage în mod deosebit la această pensiune este lumina naturală care o scaldă din belșug, culorile vesele, florile ce fac totul să fie și mai prietenos.

Chiar și camerele sunt decorate în culori vii, iar faptul că toate au vedere către munte este un avantaj cu care nu multe pensiuni se pot lăuda.

20161016_122415

Un alt atu al pensiunii este spațiul exterior extrem de mare, astfel încât cei care hoinăresc prin țară cu rulota pot face popas aici în deplină siguranță: vor găsi toate facilitățile necesare și un cadru natural de invidiat.

20161016_122313

20161016_122322

La distanță mică de două localități pitorești, Predeal și Râșnov, dar fără a fi amplasată în centrul vreunei stațiuni aglomerate, Pensiunea Râșnov oferă echilibrul perfect între liniște și distracție. Posibilitățile de drumeție sunt numeroase, indiferent dacă doriți să străbateți muntele câteva ore sau o zi întreagă. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, cel mai bine este să veniți în vizită și să vă convingeți singuri. Și veți rămâne.

Și ca să vă scutesc de căutarea pe internet, vă ofer aici link-ul către pagina web a pensiunii: http://www.pensiunearasnov.ro/ Sejur plăcut!

Cândva spuneam că Râșnov mai are să-mi dezvăluie o față, aceea de toamnă. Iar cum vremea a ținut cu mine, am ajuns (oare pentru a câta oară?) să mă plimb pe străzile atât de cunoscute și dragi mie.

20161016_140335

20161016_141437

20161016_140043

20161016_142322

Este bine știut că mișcarea face poftă de mâncare, cel puțin mie îmi face. După atâta mers pe jos m-am oprit, așadar, la Restaurantul Rosenau, pentru a mă bucura de viciul meu declarat, cafeaua, și de o porție maaaare de papanași. Cu multă smântână. Și dulceață. Și fierbinți. Și… mai vreau!

20161016_144520

 

Text și foto: Alina Elis Niculescu

octombrie 2016

 

Categories: calatorii, munte, orase, pensiuni, Rasnov, Romania, turism | Tags: , , , , , , , , | 1 Comment

Festivalul Zup, Râșnov, 10-11 septembrie 2016

 

Deși nu mă pricep prea bine la gătit, ador o mâncare bună. Și unde poți găsi așa ceva decât la un eveniment unde oamenii se întrec să pregătească cea mai bună mâncare tradițională locală: zupul. Acum să nu mă întrebați de unde vine denumirea, că sincer nu mi-a trecut prin cap să mă interesez. Dar mă puteți întreba „unde” și „cum”. „Unde”, este simplu: în orașul meu recent adoptiv: Râșnov. Mergi în sus pe Valea Cetății și te iei după miros. Și după muzică. Și oameni veseli. „Cum”? Ei, asta-i un pic mai complicat și presărat cu puține secrete culinare, dar ceva-ceva tot vă pot spune: cartofi, ardei, ceapă, morcovi dospind frățește în afumătură și condimente. Doamne, știți ce gust are? Mai ales cu o bere rece lângă? Nu știți! Așa că nu ratați ediția viitoare. Asta deja s-a dus.

20160911_131947

Din ce am aflat, organizatorii sunt o mână de oameni inimoși, care nu doresc să se piardă tradițiile locale, care vor să-și promoveze orașul și pe care nu-i deranjează voluntariatul. Da, ați citit bine: voluntariat. Mai rar în ziua de azi, nu? Și din cât am văzut eu acolo, au făcut treabă bună. Au adunat mulți oameni gospodari care s-au luat la întrecere în pregătirea zupului, alți oameni dornici să-l testeze (și care l-au tot testat până l-au terminat), alții care să ne cânte și alții care să-și încerce puterile în concursuri – ca acela de tras bușteni. Fetelor, dacă vă doriți bărbați puternici, duceți-vă la Râșnov. Vă vor lua în brațe ca pe-o frunză.

Dar să revin la zup. În prima zi, organizatorii au pus la dispoziția concurenților ingredientele, așa că toți au pornit de la aceeași bază, pe care au dozat-o cum au știut ei mai bine. A doua zi însă, au participat cu propriile ingrediente și au gătit după rețeta știută doar de ei. Și s-a lăsat cu premii.

În ce privește muzica, am avut ocazia să mă bucur de muzică folk, oferită de grupul Vocelis. Interpretare superbă, muzică bună, oameni veseli, natură, totul la poalele cetății Râșnov. Cum să nu te simți bine, mai ales când ești înconjurată de prieteni?

Și pentru că tot eram la o aruncătură de băț de cetate, evident că am mai vizitat-o puțin. Pe căldura aceea (vreo 32 de grade), drumul prin pădure a fost o binecuvântare.

Am văzut și locuri de joacă pentru cei mici, magazine cu suveniruri și curățenie, multă curățenie.

20160911_13320920160911_133501

Așa că, dragii mei, călătoriți! Nu se știe ce vi se poate întâmpla. Eu am descoperit o mâncare bună și un tip pe cinste. Voi?

 

Text și foto: Alina Elis Niculescu

12 septembrie 2016

 

 

Categories: calatorii, festival, gastronomie, orase, Rasnov, Romania, turism | Tags: , , , , , , , , | Leave a comment

Litoralul… pe la noi

Litoralul românesc are atâtea feţe – câţi ochi îl privesc: este frumos sau urât, este ieftin sau scump, e când murdar, când curat, e aglomerat sau pustiu. Ba merită să-i faci o vizită, ba nu merită. Dar dacă ştii ce să cauţi sau unde să te uiţi, poţi găsi un loc frumos pentru fiecare dintre noi. Iată câteva dintre locurile găsite de mine în decursul timpului.

Mangalia. Un oraş pe care îl cunosc din copilărie, plin de verdeaţă, unde anul acesta am experimentat o senzaţie unică pentru mine: să stau pe o bancă într-un parc de la marginea mării şi să mă îmbăt de mirosul parfumat al teilor, în timp ce cu ochii închişi ascult cum foşnesc valurile…

 

IMG_5089

Faleza din Mangalia

Mulţi mă întreabă: „ce îţi place atât de mult la mare? să te prăjeşti ca un pui la rotisor pe plajă?” Nu neapărat. Pentru mine marea înseamnă mirosul sărat al apei, zecile de nuanţe de albastru intens până la turcoaz care îmi inundă ochii, foşnet de valuri în noapte, apa care mă stropeşte făcând să mi se înfioare pielea, ţipete de pescăruşi, nisip pe pielea mea încinsă de soare, o algă care mi se înfăşoară de gleznă, o scoică sub talpă şi infinitul în privire. Un tête à tête cu răsăritul, în timp ce îmi beau cafeaua pe plajă. Sau nopţile calde şi apa scăpărând scântei de raze de lună… Îmbrățișări fierbinți… Pescăruşi zburând liberi pe cer. Valuri care se aruncă peste ţărm, spumă din larg ce se strânge în cea mai fină dantelă a naturii… Alergările pe ţărm. Lenea într-un șezlong. Plimbările pe malul mării în lumina apusului…

Pentru cei care încearcă să evite vacarmul plajelor aglomerate, o alternativă o reprezintă golfuleţele retrase din staţiunile Cap Aurora şi Mangalia. Sunt aproape sălbatice şi au un pitoresc special. Aici te poţi bucura în voie de natură, de linişte, de intimitate. Nu ai nevoie de umbrele de soare, căci natura e mult mai darnică: numeroşi pomi oferă umbră răcoroasă, făcând ţărmul să arate ca o insulă exotică.

20150815_203003

Cap Aurora

20160620_112652

Mangalia-Saturn

În astfel de golfuleţe, în Cap Aurora de exemplu, poţi găsi baruri pe plajă, dar nu cu muzică pop sau rock (de manele nici nu mai vorbesc), ci cu muzică de pian. Imaginaţi-vă cum staţi noaptea pe plajă, la un astfel de bar, savurând un cocktail, scufundându-vă piciorul în nisipul răcoros şi ascultând pianul…  Şi marea…  Până şi sărutările devin mai intense…

20150815_204125

Cap Aurora

O cherhana unde se mănâncă bine, iar personalul este mai mult decât amabil, o găsiţi chiar pe faleza din Mangalia: Puius Cazemata  (www.cazemata.ro). Aici se serveşte mereu peşte proaspăt, însoţit de vinuri de la Casa Panciu, iar iubitorii de mâncăruri rafinate vor găsi diverse preparate din fructe de mare. Cum vă surâde un chefal la grătar, midii pane, un vin alb de Panciu, iar la desert papanaşi proaspeţi înnotând în smântână şi dulceaţă de vişine? Pe noi ne-au cucerit.

Sunt mulţi care consideră ca litoral înseamnă doar staţiunea Mamaia. Pentru mine asta nu mai reprezintă demult litoralul. Sunt multe hoteluri care fie au fost renovate, fie sunt abia construite şi care vin cu oferte all inclusive la standarde cât se poate de înalte. Vreau să vă prezint trei hoteluri: Hotel Opal din Cap Aurora, Hotel Turquoise din Venus şi Hotel El Stefanino din Eforie Nord.

Când merg la mare, îmi place să locuiesc cât mai aproape de apă. Pe plajă, dacă se poate. Şi se poate. Atât Hotelul Opal, cât şi Turquoise sunt „în linia întâi”, oferind o splendidă vedere la mare. Opal (http://www.hotelopal.ro/) mi-a atras atenţia prin terasa restaurantului său şi grădina privată.

20160619_202838

20160619_202911

20160619_204155

Hotelul Turquoise (https://www.hotelturquoise.ro/ro/) are o arhitectură modernă, relaxantă şi oferă servicii all inclusive.

El Stefanino (http://www.hotelelstefanino.ro) este amplasat direct pe faleza din Eforie Nord, cu o vedere splendidă la mare sau la grădina hotelului. Nu are un aspect clasic de hotel, ceea ce creşte gradul de intimitate pe care îl oferă. Terasa-restaurant vine cu un ambiant relaxant, din mai multe puncte de vedere: unul din punctele sale forte îl reprezintă muzica pe care o oferă – aici am ascultat eu într-o noapte coloana sonoră a filmului Amélie, compusă de Yann Tiersen.

20160807_121223

Terasa restaurantului “El Stefanino”

Tot în Eforie Nord, vă propun să lăsați în urmă aglomerația din zona centrală, împânzită de hoteluri, și să optați pentru cazare în vilele de la marginea de nord a stațiunii. Aici beneficiați de o plajă aproape pustie, care se întinde la picioarele voastre, de cum coborâți trepele vilei ce veghează de sus împrejurimea.

20150831_082854

Eforie Nord

20150831_080200

Eforie Nord

Staţiunea Venus se dezvoltă de la an la an, oferind mereu ceva nou, atât romanticilor, cât şi familiilor cu copii.

20160619_194117

Venus

20150815_093354

Venus

20160619_194417

Venus

Cele mai bune și mai late plaje le oferă Saturn, Neptun-Olimp, Eforie Nord. Apă cât vezi cu ochii și nisip fin. O mare limpede, fără alge, cu valuri din belșug.

20160807_125952

Eforie Nord

Iar dacă vrei să te plimbi şi prin oraş, nu numai pe malul apei, Mangalia te aşteaptă cu Moscheea Esmahan Sultan, despre care se spune că este cel mai vechi locaş de cult musulman din România, datând din 1575, şi construit cu piatră luată din zidurile cetăţii Callatis; …cu Farul Genovez, Muzeul Callatis, Portul Turistic.

IMG_5177

Portul turistic din Mangalia

Sper că v-am convins că dacă vreţi, puteţi găsi ceva interesant şi pe litoralul nostru. Iar dacă încă nu am reuşit, atunci sper să o facă ele: lebedele de la malul mării…

20160618_182317

Mangalia

 

Text și foto: Alina Elis Niculescu

iunie 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categories: calatorii, litoral, obiective turistice, orase, Romania, turism | Tags: , , , , , , , | Leave a comment

Râșnov versus Râșnov

 

Atunci când îți lași inima undeva, te întorci să o recuperezi.

 

Îmi place să călătoresc. Punct. Pentru mine, descoperirea unor străzi atât de pitorești încât încep să fredonez în timp ce le străbat curioasă, a unui pumn de natură care îmi aduce lacrimi în ochi de atâta frumusețe sau contemplarea unor ruine ce îmi provoacă imaginația reprezintă magia pe care a lăsat-o Dumnezeu omului, iar eu vreau să o absorb pe toată…

Cineva îmi spunea anul trecut că destinația nu reprezintă totul, ci drumul este cheia. Îi dau dreptate. Emoția când roțile se pun în mișcare și nu știu prea bine unde mă voi opri, când legănatul trenului îmi spune că sunt mai aproape cu fiecare kilometru, peisajele care defilează pe lângă mine și drumul care se întinde în fața mea mă acaparează de fiecare dată cu un oftat de relaxare și mă culcușesc în scaunul meu cu aceeași bucurie și anticipare ca la prima călătorie. Mereu și mereu.

De curând, un nou loc vizitat mi-a acaparat un colțișor din inimă și de atunci mă tot gândesc cum să fac să revin acolo. Se spune că atunci când îți lași inima undeva, te întorci să o recuperezi. Eu încă mă întorc…

Am urât întotdeauna toamnele ploioase și reci și iernile fără zăpadă, natura zgribulită și dezgolită de tot ce e frumos. Din momentul în care soarele o cotește către alte țărmuri, nu fac decât să visez la ziua în care el va reveni la mine și să bombăn bosumflată frigul și natura tristă. Nici nu visam cât avea să-mi schimbe perspectiva locul acela liniștit numit Râșnov!

Decembrie

O capitală friguroasă mă împinge către munte în căutarea zăpezii, dar nu am găsit-o nici aici. Am găsit în schimb o gară micuță, într-o localitate micuță, cu un ritm al ei, molcom…  O lume a contrastelor. Străzi liniștite, aproape pustii, unde pașii răsună în noapte ca un tropot de cal pe pietrele ușor umezite; ecouri de hămăit de câini și respirația mea agitată; case aliniate cuminți, adormite, case gătite pentru sărbătorile de iarnă, mimând țurțurii și ademenindu-l pe mult așteptatul Moș Crăciun. Doar eu le mai contemplam la ceasul acela târziu, cu un colind răsunându-mi în ureche.

IMG_9534      IMG_9532

IMG_9570.JPG

Pașii mă duc către Promenada. Loc romantic și îmbietor pentru îndrăgostiți, loc dureros de frumos pentru cei singuri.

IMG_9549.JPG

Umbrele devin tot mai lungi, aburul înserării coboară din pădure… Simți cum natura îți vorbește, te ceartă sau te mângâie – în funcție de starea de spirit a fiecăruia. Pe mine mă dojenea.

IMG_9571

IMG_9560

Mă rup de vraja aproape palpabilă a locului și revin printre oameni, acolo unde ar trebui să-mi fie locul. Centrul e parcă dintr-o altă poveste: plin de luminile Crăciunului, de forfota de pe Strada Republicii, de copiii care mai cerșesc o gogoașă, iar părinții un vin fiert, totul sub privirea îngăduitoare a bradului împodobit și a Cetății care veghează calmă. Sunt copilul-adult. Așa că mă pierd în mulțime și clipesc vesel.

Răsăritul îmi spune că am de colindat și că ar fi bine să încep de dimineață. Doar trebuie să descopăr o Cetate, nu? Deci, la drum! Am de ales între a urca rapid cu liftul și a o lua la pas prin pădure. Le vreau pe amândouă așa că fac un compromis: liftul la urcare și pe jos la coborâre. Ansamblul fortificat, văzut de aproape, impune respect. Nu știu dacă este efectul înălțimii, al faptului că privești totul de sus, dar mie mi se pare impozant.

IMG_9420  IMG_9438

 

IMG_9474  IMG_9412

Trecând pe sub poarta cetății mi se deschide la picioare o lume cu totul nouă. Sau veche. De sute de ani. O capsulă a timpului în care am intrat odată cu primul pas făcut în interiorul ei.

IMG_9498.JPG

IMG_9500.JPG

Am fost mereu convinsă de frumusețea aparte a țării mele și se pare că și de data aceasta am avut dreptate, căci mă împiedic (sau ei de mine) de angajații zeloși ai unei televiziuni occidentale, care filmau de zor un reportaj. Cât i-am invidiat! Dar asta e o altă poveste…

IMG_9460.JPG

Revin la povestea cetății mele, poveste pe care mi-o spune chiar paznicul ei, picat și el direct din trecut.

IMG_9482.JPG

„Este o cetate medievală, atestată istoric la 1335, și ridicată în totalitate din piatră, de către coloniștii germani veniți din partea stângă a Rinului. I s-a dat numele de Rosenau, care înseamnă „orașul trandafirilor/valea trandafirilor”, iar blazonul este reprezentat de trei trandafiri. Cetatea este construită la înălțime, pe stâncă, așezată strategic pentru observare. Aceasta era menirea ei când erau atacați: de aici, oamenii trebuia să anunțe întreg teritoriul. Anunțurile se făceau în trei feluri: 1. prin foc/fum, 2. prin porumbei și 3. călare pe cal. Înaintea actualei cetăți a existat una din lemn, ridicată de către cavalerii teutoni. Nu se cunosc cauzele distrugerii acelei cetăți; se pare că dăm vina pe tătari, care prin specificul lor de luptă, ardeau totul în urmă.

Acum 2000 de ani, aici a fost un locaș dacic ce s-a numit Cumidava. La 4 km de Cetatea Râșnov, spre râul Bârsa, se găsește un castru roman unde, în urma săpăturilor, s-au găsit monede de argint cu capul împăratului Traian.”

Totul e atât de palpabil, de real și ireal în același timp, încât umbrele trecutului prind viață, iar soldații bântuie liniștiți cărările pustii.

IMG_9469.JPG

Îmi iau rămas bun de la Cetate și de la Râșnov, știind că mai am multe de vizitat: peștera Valea Cetății, biserica veche Sf. Nicolae, biserica evanghelică… dar le-am lăsat pe o altă dată, ca o promisiune făcuta mie de a reveni.

Aprilie

Deja cucerită de farmecul orășelului, credeam că Râșnovul nu are ce surprize să îmi mai ofere. De parcă mi-ar fi citit gândurile, se răzvrătește la o așa idee și pornește la atac cu și mai multă forță, dezvelindu-și mantia verde în lumina soarelui de primăvară. „Asta nu ai văzut, nu?” părea el că mă întreabă. Și, într-adevăr, nu văzusem.

Mălăiești și Casa Csiki

Cine nu are prieteni, să-și cumpere! Da? La invitaţia unui astfel de prieten, am ajuns din nou în Râşnov, primăvara, pentru o drumeţie către Mălăieşti. Prin intermediul lui am cunoscut nişte oameni de-a dreptul minunaţi, plini de viaţă, care m-au primit cu braţele deschise şi m-au tratat ca şi cum aş face parte din familia lor: familia Csiki. Deşi pot spune că am cunoscut multă lume în ultimii ani, Valentina şi Marius Csiki mi-au încălzit inima cel mai mult. Ştiţi cum se spune prin poveşti că oamenii buni oferă casă, masă şi o vorbă din suflet călătorului? Exact aşa mi s-a întâmplat şi mie, doar că oamenii aceştia sunt REALI. Deşi atunci mă vedeau prima dată, mi-au pus la dispoziţie cea mai frumoasă cameră, mi-au oferit un loc la masa lor (care nu vă pot spune cât de îmbelşugată a fost, ca să nu vă fac poftă) şi am râs şi ne-am simţit bine până târziu în noapte. Liniştea după care tânjeam, ca orice orăşean care se respectă, am găsit-o aici din plin: aerul curat de la marginea pădurii, susurul monoton al izvorului care trece chiar prin curte, stelele care par mai aproape – creează o relaxare totală a spiritului. Am adormit zâmbind. Buștean. A doua zi m-am trezit cam târziu, căci mi-am permis luxul de a lenevi. Mirosul micului dejun și aroma cafelei proaspete m-au atras către terasă. Aș vrea să pot găsi cuvintele care să descrie senzația de destindere totală a fiecărei fibre și a fiecărui nerv al organismului meu în timp ce stăteam pe terasă, cu razele soarelui căzându-mi din plin pe față, în timp ce eu filtram lumina puternică printre gene. Dar nu am cuvinte. Rămâne să descoperiți singuri această stare, petrecând la ei câteva zile. Sau mai multe. Vă așteaptă cu brațele deschise și un zâmbet bun. Veți zice că le fac reclamă… Păi sigur că le fac! Tot ce e frumos trebuie spus mai departe: așa că eu vă spun că îi puteți găsi în Râșnov, în Valea Glăjeriei, printre primele case pe dreapta. Și îi mai puteți găsi pe Facebook: Casa Csiki.

13035702_1318318784851842_1402951725_o

13016441_1318321651518222_1531973598_o (1)

 

 

 

13016787_1318319811518406_947813384_o13036574_1318320768184977_1254156778_o

13054386_1318321081518279_759558085_o (1)   13063951_1318322134851507_1093642831_o

Dar cum spuneam, am fost invitată de un prieten să facem o drumeție spre Mălăiești. Toți care mergeți pe munte știți regulile de bază, cunoașteți echipamentul pe care ar trebui să îl purtați, iar dacă nu, cel puțin ascultați sfaturile celor care vi le dau. Ei bine, eu nu sunt nici o fire sportivă, nici una ascultătoare. M-am dus îmbrăcată în blugi (care de la zăpada de pe munte s-au udat până aproape de genunchi), încălțată în bocanci de oraș (care alunecau mai dihai ca sania când dădeam de gheață) și fără ochelari de soare. Credeți însă că am ascultat de sfaturile însoțitorului meu care se oferea să îmi dea o pereche de ochelari? Nuuuu. Nu aș fi fost eu dacă aș fi făcut-o. Vorba unui coleg de serviciu: sunt flu-flu. În traducere liberă: cu mintea-n cele patru zări. Așa că am mers vârtos cu nasul în vânt și pistruii expuși soarelui orbitor, devenind curând posesoarea unei năstrușnice arsuri pe față! Însoțitorul meu cu sfaturile bune și totodată ghidul în această drumeție a fost, pe numele lui de botez, Florin, iar pe cel de buletin, Sașca. Unii îl știu ca pe un tip Cu lumea-n cap. Alți îl găsesc la Outdoor expert (http://www.outdoorexpert.ro), unde organizează diverse activități în aer liber și pentru toate gusturile. Eu l-am găsit la Râșnov.

Ce amintiri am despre drumeție? Of, Doamne, multă voie bună, glume și o încercare hilară de a cânta „Mergeau în munții Caraiman câțiva băieți și-o fată” care, fie vorba între noi, se cam potrivea situației, doar că eu nu am gătit băieților „o ciorbă și-o tocană”, cum zice cântecul, ci am cumpărat niște pilaf cu carne, sus la cabană. Mâncare pe care am împărțit-o frățește și cu un ciobănesc de Berna, că doar nu-l lăsam sa înghită în sec, nu?

IMG_9697

IMG_9717

 

IMG_9716

 

 

 

IMG_9721

 

IMG_9726

 

IMG_9731

 

 

Coborând de pe munte, aveam încă prea multă energie ca să-mi duc picioarele la odihnă, așa că am continuat să descopăr Râșnovul la pas. Ador străduțele lui înguste și liniștite unde îți poți auzi până și gândurile. Biserica veche m-a chemat să-i admir picturile, casele să le imortalizez într-o fotografie…

IMG_20160402_174201.jpg

 

IMG_20160402_172550.jpg

Voi reveni. Râșnovul mai are să-mi arate o față: cea de toamnă, când va scoate la iveală tonurile de roșu și arămiu. Dar până atunci îi mai sunt datoare cu multe vizite și multe descoperiri. Ne vedem acolo!

iunie 2016

Text și foto: Alina Elis Niculescu

 

 

Categories: calatorii, Casa Csiki, obiective turistice, orase, Rasnov, Romania, turism | 2 Comments

Aventura italiană – partea I: Arcore

Când se vorbește despre Italia, unii oameni revăd în minte imagini din Roma, Veneția, Florența, Milano, Verona. Eu nu am vizitat toate aceste orașe, însă am și eu amintirile mele din Italia. Amintiri pe care mi le-am adunat frumos într-o cămăruța a inimii și le păstrez acolo cu grijă în speranța că mi le voi împrospăta cât de curând.

Mica mea escapadă în Italia nu a durat mai mult de 4 zile, însă ele mi-au părut 4 zile lungi și frumoase, datorită maratonului turistic de care am avut parte, cu ajutorul prietenilor mei de acolo.

Fiecare zi a însemnat ceva nou: o nouă localitate, un nou peisaj de admirat sau altceva nou de… mâncat. Pentru că da, Italia este recunoscută și pentru gastronomia ei.

Ziua 1: Arcore

Provincia Monza Brianza, regiunea Lombardia. Aici mi-am stabilit eu cartierul general: la aproximativ 20 km nord-est de Milano, în Arcore. Un oraș micuț, îngrijit, cu destulă verdeață, care mie mi s-a părut un loc al contrastelor. Pe de o parte, zona rezidențială frumoasă, unde construcțiile nu depășesc două – trei etaje, indiferent că este vorba de blocuri sau case, iar pe de altă parte, zona gării, urâtă și sărăcăcioasă. Revin la zona rezidențială: aici chiar și blocurile au aspect de vile, cu acoperișul lor din lemn, cu grădina interioară și florile care se agață de garduri. Este o plăcere să te plimbi pe străzile liniștite, curate, mărginite de pomi, flori și case…

31 martie 2011 028

31 martie 2011 057

Într-o margine a localității se întinde „pădurea lui Berlusconi” – așa cum mi-a fost mie prezentată, datorită faptului că în apropiere se afla vila acestuia. Lăsându-te purtat de străzi, vei întâlni și parcul, unde în zilele cu soare (destul de multe pe aici) oamenii se strâng în grupuri pe iarbă, uitând parcă de existența băncilor. Bineînțeles, dacă ai chef de puțin jogging sau pur și simplu vrei să te relaxezi printr-o plimbare, este locul cel mai indicat.

31 martie 2011 055

31 martie 2011 062

În tot acest timp, în aer răsună un zumzet pe care încerc să îl definesc… O, da, îl recunosc: este sunetul mașinilor pasionaților de curse, al motoarelor de mulți cai putere care se întrec pe circuitul de Formula 1 de la Monza. Și asta pentru că nu sunt decât la o aruncătură de băț de mine… sau în termeni exacți, la 6 km depărtare.

Pașii m-au purtat apoi către gară… această zonă nu este tocmai interesantă. Dă impresia de sărăcie și dezordine. Blocurile comuniste, cu rufele agățate la vedere, mi-au displăcut. Am plecat repede de acolo.

În caz că nu ești mare amator de căldură, te poți opri la o gelaterie în centrul orașului, unde diversele feluri de înghețată te răcoresc cu siguranță. Asta dacă ai reușit să te decizi care ți se pare mai îmbietoare.

Pentru cine dorește o viață agitată, terase deschise până dimineața târziu, concerte, cluburi… mai bine se oprește în Milano, pentru că nu le va găsi aici. Arcore este pentru cei care caută liniștea.

După cum spuneam, Italia te îmbină cu multe preparate culinare. În prima mea seară am decis să fiu curajoasă și să încerc ceva nou: paste cu fructe de mare! Și cu un vin alb pe măsură. Am evitat întotdeauna să mă ating de scoici, caracatițe, melci sau creveți – din cauza aspectului lor puțin îmbietor din magazin. Dar declar aici, cu mâna pe inimă, că sunt bune-bune, mai ales când sunt preparate de un bucătar priceput, așa cum a fost al meu!

1aprilie2011 1451aprilie2011 146

După masă, este binevenită o plimbare pe străduțe, pentru a mai arde caloriile, dar și pentru a-mi umple plămânii cu aerul curat care se simte din ce în ce mai pregnant odată cu lăsarea serii. Liniștea este acum profundă, sunetul motoarelor a tăcut, nu se aude decât foșnetul pădurii din apropiere… și așa cum mă întorc către casă, am impresia că sunt într-o stațiune de munte.

Text și foto: Alina Elis Niculescu

21 martie 2013

31 martie 2011 045

31 martie 2011 03931 martie 2011 042

31 martie 2011 06031 martie 2011 046

31 martie 2011 06531 martie 2011 074

31 martie 2011 06831 martie 2011 070

Categories: calatorii, orase, strainatate | 1 Comment

Muzeul Chihlimbarului – Comuna Colți

 

Pipa lui Stalin a fost lucrată din chihlimbarul de la Colţi. Un alt exemplu este un medalion cu o insectă fosilă   oferit cadou Reginei Angliei de către Grigorescu. În 1867, la Expoziţia Universală de la Paris, a fost expus chihlimbar de Colţi în stare brută,   alături de celebrul tezaur Cloşca cu puii de aur, piese pentru care România a câştigat medalia de aur. Cel mai vizitat, lăudat şi apreciat stand a fost cel al României.

Colecția de chihlimbar

Dacă mergi pe drumul naţional Buzău – Braşov până la Pătârlagele, apoi o coteşti pe drumul judeţean Pătârlagele – Colţi, te îndrepţi către un monument al naturii de interes geologic şi paleontologic care se întinde pe o suprafaţă de 2,5 ha – chihlimbarul din Munţii Buzăului. Aflând că satul Colţi este singurul loc din România specializat în prelucrarea acestei răşini, m-am avântat în căutarea locului, dorind să admir totodată frumoasele exponate din Muzeul Chihlimbarului. Până la Pătârlagele drumul nu a fost greu, dimpotrivă; însă de cum te abaţi către Colţi, el începe să prezinte problemele binecunoscute românilor, anume gropi, porţiuni neasfaltate, încât eşti nevoit să reduci considerabil viteza maşinii. Ceea ce are și o latură bună, căci aşa te poţi bucura de frumuseţea peisajului. Drumul e simplu, nu prea ai cum să-l rătăceşti; iar dacă ai dubii, întrebi sătenii care te îndrumă. Muzeul se înalţă pe partea stângă a şoselei: înconjurat de brazi, trebuie să treci mai întâi printr-o poartă mare de lemn, sub acoperişul căreia te întâmpină: „Muzeul Judeţean Buzău, Colecţia Muzeală Colţi”. Din piatră la parter, iar etajul şi acoperişul din lemn, clădirea se înscrie perfect în peisajul montan. Nu acelaşi lucru îl pot spune însă despre şcoala proaspăt renovată de lângă ea, cu geamuri termopan.

Localnicii sunt primitori şi mândri de originalitatea locului lor. Îmi dau seama de asta nu numai vorbind cu ei, ci şi din atitudinea ghidului muzeului: nu ştiam că ajunsesem în una din zilele în care muzeul nu primea vizitatori, cu toate acestea suntem invitaţi înăuntru „că doar nu aţi bătut drumul degeaba până aici.” În muzeu e răcoare, pereţii din piatră păstrează o atmosferă plăcută statului la poveşti. Pentru că ceea ce ne-a relatat ghidul nu seamănă deloc cu una din prezentările seci pe care le mai poţi asculta pe ici pe acolo.

Ghid: „Această casă a fost construită în perioada 1973 – 1974 special pentru a adăposti o colecţie de chihlimbar din zona noastră. Astăzi, la Colţi, se găseşte singura colecţie de chihlimbar din România, este una dintre cele mai frumoase din lume. Chihlimbarul este un produs natural cunoscut încă din antichitate, este o răşină fosilă provenită din diverse specii de pin ce s-a întărit în sol, acum milioane de ani: 60 – 40 milioane de ani. Aceasta este vechimea geologică a chihlimbarului. Se găseşte în pământ, înconjurat de argilă, care se macerează în apă, după care bucata de chihlimbar se spală. Se păstrează în stare brută sau din el se prelucrează diverse obiecte de podoabă. Datorită varietăţilor de culori închise, de la roşu închis, la roşu rubiniu, maro sidefat şi până la negru, la români chihlimbarul poartă denumirea de romanit.  Priviți această pungă din piele: în ea proprietarul păstra în casa sa chihlimbar, în ideea de a-i apăra familia. Din cele mai vechi timpuri, chihlimbarul se păstrează în casă alături de icoană, pentru a apăra de rele şi a ajuta la tămăduirea oricăror boli.”

Chihlimbar de 1857 g

Ciocănel pt. scoaterea chihlimbarului din rocă

Reporter: „Acesta este un instrument folosit la extragerea chihlimbarului din pământ?”

G: „Este un ciocănel cu care se scoteau din roca-mamă cele mai mici bucăţi, pentru că celelalte se scoteau prin spălare, pentru a nu se crăpa. Avem câteva obiecte care au folosit la exploatarea chilimbarului.  În România, exploatări de chihlimbar, în mod oficial şi organizat, s-au făcut de către un singur om, inginerul geolog Dumitru Grigorescu, care a exploatat chihlimbar în zona Buzăului prin cumpărare sau concesionare de terenuri, iar de o atenţie specială s-au bucurat Colţii, cu afluenţii săi, Valea Boului şi Valea Alunişului; a exploatat chihlimbar până în 1937 când a dat faliment. Se spune că nu a fost un bun negustor pentru că la acea vreme, chihlimbarul preţuia mai mult decât aurul.”

Am crezut că această afirmaţie era puţin exagerată. Cu timpul însă, am înţeles de unde venea această valoare a chihlimbarului, de ce încă „din timpuri străvechi, chihlimbarul preţuia mai mult decât aurul, mai mult decât diamantul, mai mult decât orice bun din această lume”: pentru că „se credea că în apele sale sălăşluia Dumnezeu.” (Marina Monoranu, Valeriu Nicolescu: „Chihlimbarul la români”)

G: „Dumitru Grigorescu a fost mai mult un pasionat, un colecţionar de chihlimbar, nu a ştiut cum să-l comercializeze şi aşa a ajuns să dea faliment. Un alt instrument este polizorul care era folosit la lustruirea obiectelor din chihlimbar. Forma chihlimbarului se dădea prin tăiere cu un jăgărel special, după care obiectul obţinut se şlefuia. Tablourile de aici reprezintă cele mai frumoase fosile păstrate în chihlimbar. Este chihlimbar de la Marea Baltică, iar obiectele se găsesc în Polonia, la Muzeul geologiei din Varşovia. Ei au foarte mult chihlimbar în comparaţie cu noi, au chihlimbar cu insecte fosile, însă nicăieri în lume nu s-au găsit atâtea nuanţe de culori la chihlimbar câte s-au găsit la Colţi: 160 de nuanţe.”

Instrumente folosite în extragerea și șlefuirea chihlimbarului

R: „Chihlimbarul negru este destul de rar. Se mai găseşte şi în altă parte în afară de România?”

G: „Se mai găseşte în Rusia şi poartă numele tot de romanit. Însă are doar vinişoare de negru – nu este aşa negru, ca cel de aici. Cerceii expuşi sunt din chihlimbar negru cu reflexe de verde.”

R: „Aţi putea să ne spuneţi dacă se doreşte să se facă publicitate acestui loc, pentru a atrage cât mai mulţi investitori sau interesul este să se păstreze totul discret, pentru a nu se transforma într-un loc comercial, aşa cum a ajuns, de exemplu, Valea Prahovei? Se ştie că afluxul de vizitatori aduce, într-adevăr un aport de numerar, dar şi roadele neplăcute ale civilizaţiei – gunoaiele lăsate în urmă, ca să menţionăm numai un aspect.”

G: „Preferăm să vină cât mai multă lume. Când se va repara drumul, sperăm să se facă şi un documentar cât mai detaliat, pentru a ne face cunoscuţi. Dar pe noi ne interesează cel mai mult refacerea clădirii. Aşa cum am menţionat, această casă care adăposteşte Muzeul Chihlimbarului a ars în august 2008. Aveam trei încăperi mari; chihlimbarul era acelaşi, dar mai deţineam şi documente privind istoria localităţii, obiecte care ajutau la atestarea localităţii, o colecţie de fosile, unele găsite aici, iar altele achiziţionate de către Muzeul Judeţean Buzău, însă nu avem unde să le expunem.”

Singura încăpere deschisă vizitatorilor, după incendiul din august 2008

R: „Restul obiectelor unde le ţineţi? Aici sau le-aţi dus la Muzeul Judeţean din Buzău?”

G: „Aici, în depozit, dar am dus şi la Muzeu. Acolo este expus cel mai mare romanit, un colier, un inel şi o pereche de cercei, care au fost recuperate de la Elena Ceauşescu. La vremea respectivă se făceau cadouri.”

R: „Din  câte am citit, câteva piese sunt celebre în întreaga lume. Pipa lui Stalin, de exemplu.”

G: „Da, aşa este. Pipa lui Stalin a fost lucrată din chihlimbarul de la Colţi. Un alt exemplu este un medalion cu o insectă fosilă oferit cadou Reginei Angliei de către Grigorescu. În 1867, la Expoziţia Universală de la Paris, a fost expus chihlimbar de Colţi în stare brută, alături de celebrul tezaur Cloşca cu puii de aur, piese pentru care România a câştigat medalia de aur. Cel mai vizitat, lăudat şi apreciat stand a fost cel al României.”

R: „Pe internet se scria că aici, la Muzeul chihlimbarului, se pot admira bucăţi de chihlimbar ce conţin insecte fosile. Din câte observ, informaţiile de pe internet nu sunt actualizate, căci nu menţionează nimeni incendiul din 2008. Aşadar, e firesc să întreb: mai există aceste exemplare?”

G: „Într-adevăr, au fost descoperite aici la Colţi şi ne-au fost date în custodie. Au fost expuse în baza unui contract., dar perioada acestuia s-a încheiat, iar proprietarul nu a mai dorit să prelungească respectivul contract.”

Chihlimbar cu insecte fosile

Bijuterii din chihlimbar

R: „Cum se făceau săpăturile? Existau mine de exploatare?”

G: „Da, au existat mine. S-au făcut şi exploatări de suprafaţă, pe ambele maluri ale gârlelor Colţi şi Aluniş.”

R: „Între timp lucrările s-au oprit…”

G: „ Da, pentru că totul s-a făcut pe investiţie proprie şi nimeni nu s-a mai interesat de lucrul acesta când nu au mai existat bani. Mai ales în ziua de azi, când fiecare vrea să facă bani cât mai repede.”

Câteva imagini înfăţişează grote săpate în stâncă, despre care aflăm că sunt  „monumente istorice din  zonă, stânci uriaşe, scobite de mâna omului, pentru a fi folosite ca lăcaşe de cult sau locuinţe rupestre”.

G: „Cea mai apropiată de aici se găseşte la aproximativ 6 km, funcţionează şi astăzi ca lăcaş de cult şi este biserica din satul Aluniş, care are în faţă un pridvor din lemn şi două încăperi în piatră. Legenda spune că a fost tăiată în piatră în anul 1277 de către doi ciobani, Vlad şi Simion, şi atestată documentar în 1352. Pe pereţii interiori se găsesc inscripţii cu litere chirilice care nu au putut fi descifrate de către specialişti, datorită modificărilor de lărgire aduse în timp. Pe peretele sudic al altarului se găsesc trei firide încoronate cu pânze din altar. Pe o masă din piatră este o inscripţie amintind de ctitorii ciobani: Vlad şi Simion. Alături, în acelaşi perete de stâncă, se găsesc două chilii. Într-una din ele se găseşte o inscripţie despre Sfântul Sava de la Buzău, ocrotitorul Buzăului. Buzăul este atestat la 372, când Sfântul Sava era înecat în apele râului pentru că propovăduia creştinismul în zonă. Şi la aproximativ 4 km şi jumătate de aici din satul Aluniş, se găseşte complexul rupestru de la Nucu. De acolo de sus, se putea observa întreaga vale a Bordeiului, pe unde la acea vreme veneau năvălitori. În ele au funcţionat mănăstiri şi schituri, care dispar din documentele medievale la 1733, datorită războaielor austro – ruso – turce care s-au desfăşurat şi pe teritoriul ţării noastre. Trei dintre ele – Dionisie Torcătorul, Ghereta şi Bucătăria se găsesc pe partea cealaltă a muntelui Crucea Spătarului; se presupune că ar fi funcţionat pe post de observatoare, pentru că nu se găsesc în acele documente medievale care se referă strict la mănăstirile şi schiturile ce au funcţionat în acea perioadă.”

R: „De la ce vine denumirea Colţi?”

G: „De la relief, care este unul foarte colţuros.”

Am încheiat discuţia cu ghidul muzeului entuziasmată, dar şi dezamăgită. Entuziasmată, pentru că locuri atât de frumoase şi încărcate de istorie se află atât de aproape de noi, încă necunoscute de marea majoritate a oamenilor. Dezamăgită, pentru că văd cum nepăsarea oamenilor nu scoate aceste lucruri la iveală, iar altele sunt lăsate în paragină – aşa cum se întâmplă acum cu acest Muzeu al Chihlimbarului. Internetul prezintă o variantă neactualizată. Nu pomeneşte nimic despre singura încăpere în care acum sunt înghesuite câteva exemplare de chihlimbar, câteva unelte, vreo două broşuri şi tablouri pe pereţi înfăţişând piese celebre din această răşină. Până de curând, mai exact, până în 2008, muzeul adăpostea un consistent patrimoniu muzeal, documente originale sau copii referitoare la istoria acestor locuri, la exploatarea şi prelucrarea chihlimbarului. În prezent, cele mai multe sunt depozitate în încăperi în care publicul nu are acces şi nici nu se întrevede vreo posibilitate de a o face în viitorul apropiat. Aici s-ar putea dezvolta un turism înfloritor, dar acest lucru necesită implicare din partea multor reprezentanţi ai autorităţilor: primari, consilieri, prefect, Muzeul judeţean… Chiar şi piatra de lângă muzeu, ce încearcă să facă reclamă aşezărilor rupestre, este într-un stadiu avansat de degradare: abia dacă mai poţi citi inscripţia, de fapt, o ghiceşti mai mult, căci literele nu se mai văd: „VESTIGII RUPESTRE. Situate în perimetrul localităţilor Aluniş, Nucu [cuvinte lipsă]. Accesul se poate face pe traseul Pătârlagele, Colţi, Aluniş. Mediul natural îndrăgeşte frumuseţea ansamblului. PROTEJAŢI-L!”

Acasă la doamna Viorica Nica

Un alt lucru pe care internetul uită să îl menţioneze este faptul că doamna Viorica Nica nu se mai ocupă de muzeu de câțiva ani. S-a pensionat. De fapt, internetul prezintă doar perioada de până la incendiul din 2008. Totuşi, mi-a folosit faptul că citisem despre dumneaei; văzând că nu o mai găsesc la muzeu, m-am îndreptat către casa dânsei, îndrumată fiind de localnici. Frumuseţea casei m-a făcut să rămân câteva minute bune în drum, admirând-o. E una din acele case cu viaţă proprie, cu personalitate. Parcă îţi vorbeşte prin ferestrele ei îngropate în flori, prin lemnul sculptat al verandei… Mă apropii timidă, trecând printr-o poartă mare şi urcând aleea cu flori şi iarbă – atât de îngrijite, încât îţi era teamă să nu le strici. Liniştea plutea peste tot…În mijlocul acestui paradis (nu, cuvintele nu sunt mari) îşi face apariţia doamna Viorica Nica. Cu toată că era ocupată, mă invită la masa din curte şi îşi face timp şi pentru mine: îmi aduce cărţi şi îmi lămureşte câteva confuzii: şi anume că Piatra însemnată nu a fost descoperită de arheologi, ci de soţul său,  profesorul Dumitru Nica, pe muntele Culmea Martirei care cuprinde mai multe piscuri, printre care şi Crucea Spătarului. Din păcate nu putea să-mi ţină mult timp companie, însă m-a lăsat să poposesc cât vreau pe terasa generoasă din curte, studiind cărţile. M-a invitat cu mare drag să o mai vizitez, promisiune cu care ne-am şi despărţit. Ora petrecută acolo, răsfoind pagini şi discutând, mi-a adus informaţii preţioase. Aşa am aflat că deţinătorul celebrei bucăţi de chihlimbar conţinând furnica fosilizată se numeşte Bratosin Gheorghiţă şi este un fost primar din Pătârlagele. Aşa am aflat că pereţii peşterilor şi stâncilor din jurul vestigiilor rupestre de la Aghaton, Peştera, Chilia lui Dionisie sau Aluniş sunt pline de semne grafice, litere şi simboluri ce nu au fost încă descifrate. Aşa mi-au trecut prin mână cărţi valoroase, una din ele veche de 107 ani: cartea lui Dr. G. Munteanu-Murgoci „Zăcemintele Succinului din România. (Chihlimbar, Romanit). Monografia unui mineral din ţară. Teză de habilitare ca docent la facultatea de Sciinţe a Universităţii din Bucureşti” tipărită în 1902. Concluzia acestuia era:

„Cum preţul lucrurilor de chihlimbar sunt destul de ridicate, şi cum chihlimbarul de Buzěŭ e fórte bine preţuit, acest mineral are un interes economic pentru noi. Dacă extracţiunea chihlimbarului de Buzěŭ s’ar face mai cu interes, dacă diferitele bucăţi ar fi asortate şi vândute fie care fel pentru o anumită destinaţiune şi dacă s’ar încerca a se reînchega bucăţile mici, s’ar puté sperà cevà de la acest mineral atât de căutat pentru frumuseţea luĭ de sigur şi pentru raritatea lui.”

Despre chihlimbar

Frumuseţea chihlimbarului stă în multitudinea de culori sub care se prezintă; variază de la galben, la brun-roşcat, verzui, este transparent sau translucid. Chihlimbarul, succinul sau ambra este supranumit „piatra soarelui”, „floare” sau „lacrimile zeilor”. (Valeriu Nicolescu: „Lacrimile zeilor”)

Chihlimbarul există în mai multe zone din România: în judeţul Neamţ (dealul Cozia), în judeţul Bacău (pe linia Moineşti – Târgu Ocna), în judeţul Prahova (la Poiana, Şoimari, Câmpina), în judeţul Buzău:

–       pe Valea Sibiciului, Valea Colţilor, Valea Boului şi Valea Alunişului

–       pe Valea Vineţişului, comuna Nehoiu

–       pe Valea Roşcoiului, comuna Gura Teghii

–       la Izvorul Frasinului din comuna Brăieşti

–       la Izvorul Corbului, comuna Cătina

–       în albiile râurilor Bâsca Chiojdului, Sărăţelul Bălăneştilor şi Buzău.

Dar „numai la Colţi şi în cătunul Stănila – menţionează savantul Gh. Munteanu-Murgoci – s-au făcut săpături mai sistematice prin galerii.”

Geologul Oscar Helm numeşte ambra de Buzău rumanit. La noi în ţară, chihlimbarul are mai multe denumiri: ambră galbenă, succin, romanit/rumanit şi moldavit.

Începuturile exploatării au fost semnalate prin anii 1828 la punctul „Faţa Budei”, unde trupele ruseşti care staţionau în zonă au săpat câteva galerii. Iar primele ateliere pentru prelucrarea chihlimbarului – după cum afirmau M. Monoranu și V. Nicolescu – „au aparţinut zugravului de biserici şi sculptorului Grigore Siliceanu (1861), fost elev al lui Gh. Tattarescu la mănăstirea Ciolanu. […] În 1924, la Bucureşti se înfiinţează un atelier specializat în prelucrarea chihlimbarului de Buzău, sub îndrumarea Elizei Brătianu, soţia unuia din marii politicieni ai vremii, Ion I. Brătianu.”

Pe lângă frumuseţea care îl face să fie apreciat de întreaga lume, chihlimbarul are şi multiple întrebuinţări în radiotehnică, electronică, la prepararea lacurilor fine, a unor îngrăşăminte.

Colecţia muzeală Colţi din judeţul Buzău e unică în România şi „oarecum individualizată faţă de cele din Polonia şi alte ţări baltice, prin varietatea coloristică şi raritatea ambrei de Buzău.” Să sperăm că i se va face dreptate acestui muzeu: că va fi scos din decădere şi uitare prin eforturile comune ale autorităţilor, investitorilor, localnicilor, atrăgând, într-un final, un binemeritat aflux de turişti.

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Reportaj realizat în iulie 2009

Categories: calatorii, colectii muzeale | Tags: , , , | 2 Comments

Călător prin peisajul selenar: Vulcanii Noroioși

Călătoria mea prin judeţul Buzău m-a purtat şi spre Vulcanii Noroioşi, din Comunele Berca şi Scorţoasa. Drumul până la Berca este simplu, indicatoarele ajută pe oricine, nu trebuie să fii buzoian ca să te descurci. Din DN10 care face legătura Buzău – Berca, te îndrepţi către nord, în direcţia Joseni, Policiori. De aici nu mai e mult până la Vulcanii Noroioşi. În mare parte, drumul e destul de bun, însă pe măsură ce ne apropiam de Joseni, ne aştepta o surpriză: drum în lucru! Înaintam precauţi… pietrişul de pe jos zgâlţâia maşina. Linia şerpuitoare a traseului nostru ne aduce într-un punct în care fac ochii mari. V-aţi fi imaginat vreodată că veţi vedea semafoare în altă parte decât în oraşe? Sau că veţi fi nevoiţi să staţi la coadă la stop în altă parte decât în Bucureşti?  Ei bine, eu nu. În mijlocul acestei…pustietăţi, la o încrucişare de drumuri, ne-am oprit la lumina roşie a unui semafor. Şi nu eram singurii! Am aşteptat cuminţi până ni s-a permis trecerea şi ne-am avântat să depăşim mai repede porţiunea de drum cu probleme, dar şi excavatoarele şi camioanele, atenţi să nu intrăm cu roata în vreo groapă lăsată de acestea. Din fericire revenim destul de repede la drum normal.

Rezervaţia te aşteaptă la intrare cu un panou în care ţi se dau detalii referitoare la judeţul Buzău şi Vulcanii Noroioşi. Se numesc aşa după aspectul conic şi constituţia materialului care intră în alcătuirea lor. Puteţi achiziţiona pliante şi cărţi din acelaşi loc de unde cumpăraţi biletul de intrare. Paznicul (şi vânzător totodată) ştie multe lucruri, pe care ţi le împărtăşeşte cu mândria cunoscătorului. Rezervaţia de la Pâclele Mari se află la altitudinea de 322 m şi se întinde pe o suprafaţă de 22 ha, cea de la Pâclele Mici se află la altitudinea de 341 m şi măsoară 16,5 ha, iar la Beciu – 800 mp la o altitudine de 280 m. Întreaga zonă are un aspect selenar, unic la noi în ţară.

Depresiunea Berca se remarcă şi din punct de vedere floristic, prin exemplarele sale. „Aici se află, în unica staţiune din ţară şi la limita extremă vestică a arealului său mondial, planta: gărdurariţa (Nitraria schoberii), element central-asiatic; de asemenea, asociaţii vegetale caracteristice silvostepei sudice, cu numeroase specii pontice şi submediteraneene, predominând speciile de colilie (Stipa pulcherrima, S. pennata), pirul stepic (Agropyron pectiniforme) şi iarba de sadină (Chrysopogon gryllus), alături de plante cu flori atrăgătoare ca ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis) şi saschiul (Vinca herbaceea)” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, 1985, Bucureşti, pag 10).

Rezervația Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mici

Gazul care vine de la o adâncime de 3.618 m antrenează apa şi noroiul în drumul său spre suprafaţă, formând aceşti vulcani. Ei au fost descoperiţi în anul 1867 la Berca, de către francezul H. Cognand. „Mai târziu, în 1883, au fost descrişi de Grigore Cobălcescu, în 1890 de Grigore Ştefănescu şi în 1965 de Mircea Peahă care întocmeşte o lucrare de sinteză.” (Informaţii de pe panoul de la intrarea în rezervaţia Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mici)

Vulcanii noroioşi se deosebesc de cei propriu-zişi prin produsele de erupţie, prin dimensiuni şi forme. Ei iau naştere datorită erupţiilor gazelor naturale, datorită mişcărilor seismice sau emanaţiilor post-vulcanice. Aşa cum am menţionat, în Subcarpaţii Buzăului, vulcanii noroioşi s-au format datorită emanaţiilor de gaze, iar craterele lor variază de la câţiva centimetri în diametru si jumătate de metru în înălţime, până la câţiva metri.

Platoul este sterp, plin de crăpături

Noroiul este format din argile, marne de culoare brun-gălbuie şi cenuşie, care atunci când e uscat, crapă în plăci poligonale. „Detritusurile de rocă se găsesc împrăştiate pe platourile cu vulcani activi şi pe platourile unde activitatea acestora a încetat de mult. Ele sunt alcătuite din gresii, cuarţite, gipsuri şi calcare fosilifere.” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag 15 )

Privim absorbiţi cum erupe unul: noroiul de la gura lui începe mai întâi să tremure, îşi strânge tăria din măruntaiele sale ca mai apoi să fie aruncat afară cu un clipocit puternic… Un altul te face atent mai în stânga…  Vizitatorii fac poze şi filmează: este intr-adevăr un spectacol aparte.

Vulcan în erupție

„Vulcanii noroioşi, activi şi fosili, de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici, cu formele lor stranii, şănţuleţele şi viroagele adânci, meandrate, plăcile poligonale de noroi uscat, pustietatea platourilor înălbite de crusta de sare, totul îţi creează impresia unei lumi stranii în care se aud, din când în când, sunete neaşteptate.” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag 16 )

Printre detritusuri se găsesc şi blocuri mari de rocă, unele din ele având un volum de aproximativ 1,20 m³ şi o greutate de 2,64 t, ce demonstrează că în trecutul geologic mobilitatea tectonică a zonei Berca era accentuată, iar activitatea vulcanilor noroioşi cu mult mai mare decât cea de astăzi.

Apele care apar în vulcani pot fi dulci, provenite din infiltraţiile de la suprafaţă, sau sărate, adică ape de zăcământ. Cercetătorii au fost preocupaţi de acestea: „Pentru a determina caracteristicile apelor care apar în erupţii, la data de 19 octombrie 1984 au fost recoltate trei probe de apă din fierbători de noroi de la Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Beciu. Din analiza lor chimică, efectuată într-un laborator autorizat, reiese că suntem în prezenţa unor ape de zăcământ, a unui tip anume de ape fosile.” (Vasile Sencu, Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag 15)

Nicăieri în România nu mai există o zonă cu atâţi vulcani activi, prezentând astfel de forme atipice. După aspectul şi activitatea lor, ei deţin un loc de frunte şi în Europa, aflându-se pe locul doi, după vulcanii din Peninsula Apşeron (Azerbaidjan). De aceea, pentru importanţa lor ştiinţifică şi valoarea peisagistică, în anul 1924 vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici au fost declaraţi monument al naturii.

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Categories: calatorii, rezervatii naturale | Tags: , , , , | Leave a comment

Colecția de etnografie și artă populară „Vergu-Mănăilă”

Mergând prin oraşul Buzău către sud, în direcţia gării, ajungi pe Strada Războieni unde, la numărul 8, Casa Vergu-Mănăilă adăposteşte Colecţia de etnografie şi artă populară  a Muzeului judeţean de istorie Buzău. Istoria ei vine de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, când Vergu şi Mănăilă erau două familii de mari dregători, ce şi-au unit averile. Casa, care le-a aparţinut, este cea mai veche casă feudală din judeţul Buzău, datând din 1780, prezentând o combinaţie arhitecturală de casă de munte şi stil brâncovenesc ce se regăseşte în arcadele clădirii, în uşa din lemn masiv cu gemuleţe pătrate – arhitectură asemănătoare cu cea a Palatului Mogoşoaia, Palatului Domnesc din Râmnicu Sărat…

Casa Vergu-Mănăilă

Fiecare încăpere a clădirii prezintă o colecţie diferită. Imediat cum intri, ţi se dezvăluie colecţia de costume populare buzoiene, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Sunt adunate mai ales din zona de nord a judeţului, de aceea unele dintre ele prezintă influenţe din Transilvania sau Moldova. Costumul tradiţional buzoian, pentru femei, este format din maramă (din fir de borangic ţesut la război), ie, bete, fotă, poale, şosete din lână/bumbac şi opinci. Mai târziu, au apărut şi pantofii de târg. Costumul bărbătesc e format din cămaşă lungă sau fustar, prinsă cu brâu (varianta masculină pentru betele femeilor) care era lucrat din lână şi cusut cu fir aurit, din iţari, şosete, opinci, iar mai târziu cizme. Pe cap, vara oamenii purtau pălărie de paie, căci era uşoară şi proteja bine de umbră, foarte folositoare pe vremea cositului, iar iarna – căciulă din lână de miel, ca să îndure mai bine Crivăţul ce suflă din plin în această zonă a ţării. Culorile predominante în costumul popular buzoian sunt roşu, alb şi negru, dar cu timpul paleta coloristică s-a îmbogăţit cu nuanţe de verde, albastru, galben. Pânza este albă, ţesută la război. Cât priveşte copiii, aceştia nu aveau costume special făcute pentru ei, ci erau croite din cele ale părinţilor, care le ajustau pe măsura celor mici.

Costume populare buzoiene

Costume populare cu influențe din Moldova (tulpanul)

Costumul prezintă motive geometrice sau motive preluate din natură, cum ar fi cel al trandafirului. Portul popular scoate la iveală măiestria femeilor: marama este de o fineţe extraordinară, câteodată atât de subţire, de parcă ai atinge o pânză de păianjen. Cusăturile cu acul, pe care le întâlneşti din belşug şi pe ie şi pe poale, sunt scoase în relief de paiete sau mărgeluşe micuţe, aplicate cu migală pe costumul de sărbătoare. Cusătura în broci (un model din lână, în relief) poate fi admirată pe fotă şi ie. Cum spuneam mai sus, asupra costumului popular buzoian şi-au pus amprenta şi alte zone geografice ale ţării: androcul, o fustă creaţă din lână, vine din Transilvania, iar Moldova a adus tulpanul.                                      

O altă încăpere încântă privirea cu covoare lucrate în casă, provenind din zonele Mânzăleşti, Lopătari, Bisoca. Una dintre cele mai originale creatoare de artă populară, printre puţinii meşteri specializaţi în prelucrarea părului de capră, doamna Adela Petre, din Comuna Pătârlagele, expune câteva din covoarele lucrate personal. Sunt vopsite natural, cu soluţii obţinute din coji de nucă sau scoarţă de copac. Se regăsesc aici pomul vieţii (stilizat), oameni şi plante. Alte covoare datează de la începutul secolului al XIX-lea, multe din ele realizate la Mănăstirea Răteşti.

„Casa mare” sau „camera bună” cum i se mai spune este o încăpere pentru găzduirea oaspeţilor. Ea cuprinde strictul necesar: perdea croşetată în motive zoomorfe şi florale; ladă de zestre sculptată prin incizare; masă cu scaune; pat acoperit cu o cuvertură (sau cergă, cu influenţe din Covasna), de sub care se vede dantela cearşafurilor albe; pernuţe cu motive florale lucrate manual; păretare (un fel de covoare atârnate de perete, de-a lungul patului, cu dublu rol: decorativ şi de protejare); icoană scoasă în evidenţă de ştergarul ce o încadrează. Toate poartă amprenta îndemânării şi imaginaţiei localnicilor, fie că este vorba de sculpturile în lemn, de broderii sau de ţesăturile lucrate la război.

   

Încăpere tradițională buzoiană

  

Ladă de zestre; Păretar și icoană cu ștergar

Iar ca această colecţie să fie completă, ultimele încăperi adăpostesc unelte agricole sau de gospodărie. Doamna Florentina Grigore, ghidul muzeului, ne-a explicat cu răbdare rolul fiecărei piese, prea multe însă pentru a le aminti aici pe toate. Dintre cele folosite în gospodărie menţionăm tocurile pentru gresie (cu care se ascuţea coasa), stupii primitivi pentru albine şi uloiul pentru cereale – ambele lucrate din trunchi de copac, bota (recipient pentru apă), păcurariţa (recipient pentru păcură, confecţionat din lemn), râşniţa pentru cereale (model din perioada romană), roata olarului (din zonele Mânzăleşti şi Poşta Câlnău), vârtelniţa, roata de tors, piua (cu care se mărunţea cerealele sau se obţinea uleiul de casă) care se găsea în doua variante: fie verticală, fie orizontală; fierul de călcat (din fontă), pieptenii pentru cânepă, fusul, furca de tors (cu motivul şarpelui sau al porumbelului. Se credea că şarpele fereşte de boli, iar porumbelul reprezenta simbolul vieţii). Obiecte de bucătărie: oale, ştergare (în special din zona Cotorca), străchini, putinei (recipient pentru unt), găvane (pentru pregătirea aluatului sau pentru mâncarea păsărilor),  mertic (recipient pentru cereale, făină), crinta (pentru pregătirea laptelui), răvarul (un fel de răzuitoare), plosca.

  

Diverse unelte de gospodărie

Text și foto: Alina Elis Niculescu

Categories: calatorii, colectii muzeale | Tags: , | Leave a comment

Hoinar prin Buzău

Scurt istoric

Istoria scrisă a oraşului începe cu cea a Ţării Româneşti. Însă descoperirile arheologice din culturile Gumelniţa şi Monteoru atestă prezenţa omului în această regiune înaintea erei creştine. În perioada medievală a existat şi o cetate a Buzăului, despre care există menţiuni doar în documente străine, şi acestea puţine la număr. Prima atestare documentare clară „este un document dat de domnitorul Dan al II-lea, la 1431, care îl indică drept punct vamal în relaţiile comerciale cu Braşovul, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân: <<Scrie domnia mea întregii ţări a domniei mele, Rucărenilor şi… Buzăienilor şi… voi să luaţi vamă cum s-au luat în zilele moşului domniei mele Mircea Voevod. >>” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 26).  Târgul, menţionat astfel, a devenit în secolul al XVI-lea sediu episcopal ortodox.

Din secolul al XVII-lea, luptele, invaziile, dezastrele naturale (epidemii, cutremurul din 1802) au distrus oraşul şi au micşorat considerabil numărul de locuitori. Însă oraşul a fost mereu reconstruit şi, ca simbol al renaşterii, buzoienii au adoptat imaginea păsării Phoenix pe stema oraşului.

Treptat, s-a ajuns la o perioadă de înflorire culturală şi economică a Buzăului. În secolul al XIX-lea, mai exact între anii 1899-1904 s-a construit Palatul Comunal, ce a devenit clădirea-simbol a oraşului, adăpostind în prezent Primăria Buzăului. Recepţia lucrării s-a făcut la data de 16 decembrie 1904, în prezenţa regelui Carol I, prinţului Ferdinand, Armand Călinescu, Take Ionescu, I. G. Duca, N. Iorga, Al. Marghiloman etc. „N. Iorga, care a vizitat oraşul înainte de terminarea lucrărilor, a afirmat: <<va fi neîndoielnic cea mai frumoasă primărie din ţară şi o podoabă de mare preţ pentru Buzău.>> O construcţie în stilul palatelor italiene, cu şiruri de logii şi un turn înalt de peste 30 de metri la unul din colţurile clădirii, realizat după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu din Bucureşti. Acest monument de arhitectură este, în fapt, o sinteză a mai multor stiluri, având la bază veche concepţie a arhitecturii româneşti.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 45)

Palatul Comunal

Palatul Comunal

 Arhitectura Palatului Comunal

Cultură

Prima librărie din Buzău s-a deschis în 1868, iar în 1873 a apărut prima tipografie laică „Alexandru Georgescu”, primul pas către dezvoltarea publicisticii buzoiene, unde „de-a lungul vremii aici apărând peste 500 de ziare şi reviste, începând cu Vestitorul bisericesc, în 1839.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 22). În prezent, pe piaţa buzoiană sunt prezente mai multe cotidiene: Opinia, Şansa Buzoiană, Muntenia, Viaţa Buzăului.

În 1873, Basil Iorgulescu a înfiinţat Biblioteca Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” (astăzi Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu”), iar 20 ani mai târziu, în 1893, Biblioteca Publică „Carol I”.

Biblioteca Judeţeană a fost, pe rând, bibliotecă regională, raională, municipală, iar din 1973, a devenit bibliotecă judeţeană. În septembrie 1984 îşi stabileşte definitiv sediul în Strada Unirii nr. 140, într-un imobil de patrimoniu, construit în 1914 de arhitectul Cerchez, iar din 27 septembrie 1991, Biblioteca poartă numele „Vasile Voiculescu”.

Principalul muzeu al Buzăului este Muzeul Judeţean. Prima colecţie publică de piese arheologice, antropologice şi de istorie se constituie din iniţiativa lui Basil Iorgulescu în 1895. Reorganizat după 1981, „Muzeul Judeţean Buzău cuprinde colecţii de arheologie, istorie, expoziţii permanente dedicate unor personalităţi buzoiene şi o galerie de artă modernă contemporană, cotată a fi cea mai mare din ţară” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 50). Muzeul gestionează atât expoziţia de la sediul său, cât şi colecţia de etnografie şi artă populară Casa Vergu-Mănăilă, Casa Memorială Vasile Voiculescu din Pârscov, Muzeul chihlimbarului de la Colţi, precum şi Tabăra de sculptură de la Măgura.

Teatrul George Ciprian din Buzău s-a înfiinţat în 1996, datorită lui Paul Ioachim, care a fost şi director al teatrului până în 2002, când decedează. Teatrul nu are o trupă a sa, el este un teatru de proiecte. Începând cu anul 2003, la Buzău se desfăşoară anual festivalul de teatru „Gala noilor generaţii – Capul de Regizor”, conceput pentru promovarea tinerilor regizori.

Personalităţi

Buzăul a dat ţării nume importante în politică, literatură, artă, arhitectură, ştiinţă. „Afirmându-se de timpuriu printr-o bogată activitate spirituală, municipiul de reşedinţă al judeţului s-a înscris de mult între marile centre culturale ale ţării” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 34).

Printre personalităţile acestor locuri amintim pe Mitrofan Episcopul (? – 1702), cărturar, traducător, întemeietorul tipografiei domneşti în 1691; Episcopul Chesarie Căpăţână (1784 – 1846) care înfiinţează în 1831 şcoala de zugravi condusă de Nicolae Teodorescu, reutilând şi tipografia; Dionisie Romano (1806 – 1873) – cărturar, revoluţionar paşoptist, tipăreşte primele cărţi ecleziastice cu litere româneşti; Ion Costinescu (1810 – 1893) – autor al primei scrieri cinegetice şi primului dicţionar explicativ general în limba română; Costache Canella Ciorogârleanu (1820 – 1886) – publicist şi editor, autor al primului dicţionar de sinonime în limba română; Gh. Tattarescu (1820 – 1894) – unul dintre întemeietorii învăţământului artistic românesc; Ion Andreescu (1850 – 1882) – peisagist.

În Buzău a studiat, în calitate de elev al liceului B. P. Hasdeu, George Emil Palade (1912 – 2008) – biolog, laureat al Premiului Nobel pentru medicină; tot în acest oraş s-au născut Nicolae Vaschide (1873 – 1907) – întemeietorul psihologiei româneşti şi promotor al psihologiei experimentale; academicianul Nicolae I. Nestorescu (1901 – 1969) – medic imunolog; academicianul Ştefan Vencov (1899 – 1955) – fizician; George Ciprian (1883 – 1968) – actor şi dramaturg, prozator, memorialist; Laurenţiu Ulici (1943 – 2000) – critic literar, eseist, editor, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Aurelian Costescu-Daca (1888 – 1955) – bariton, membru fondator al Operei Române; Nicolae Niculescu-Buzău (1872 – 1960) – actor de operetă, revistă şi comedie; Basil Iorgulescu (1847 – 1904) – geograf, istoric, sociolog, precum şi alte personalităţi (Mihaela Runceanu, Laurenţiu Cazan etc.) (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 35).

Crângul – rezervaţie botanică

Parcul Crâng este cel mai important şi, în acelaşi timp, cel mai mare parc din oraşul Buzău. A fost amenajat în a doua jumătate a secolul al XIX-lea într-o pădure de la marginea vestică a oraşului. El ocupă o suprafaţă de 10 ha şi reprezintă o parte dintr-o pădure de 189 ha, Pădurea Crâng, o rămăşită din Codrii Vlăsiei. Predomină foioasele, parcul fiind renumit pentru stejarii săi seculari, ocrotiţi de lege, pentru tei şi pentru o specie rară de lalea: laleaua de crâng (Tulipa bibersteiniana).

Pădurea Crâng a fost donată în 1504 de Radu cel Mare Episcopiei Buzăului, cu titlul de branişte. Este prima rezervaţie naturală din România. Locuitorii au folosit prima dată pădurea ca loc de agrement a fost în 1828 (Gheorghe Petcu, Doina Ciobanu, Doina Filoti, Constantin Stan, Constanţa Tănase, Municipiul Buzău. Monografie, Editura Alpha, Buzău, 2002, pag 36).

În 1850, o parte din pădure a fost cedată de către episcopie administraţiei oraşului, pentru amenajarea unei grădini publice. În 1863, când legea secularizării averilor mănăstireşti a fost adoptată, pădurea Crâng a trecut în administraţia guvernului central, oraşul păstrând în administrare porţiunea de pădure unde era amenajată grădina publică. Mai târziu, primul ministru Ion C. Brătianu a acceptat cererile consiliului local Buzău de a primi în proprietate întreaga pădure: „Bine, vă dau, dar v-o dau ca o podoabă a oraşului şi vă conjur să o păstraţi, să o utilizaţi în acest scop şi să fiţi vrednici de sacrificiul ce face statul în folosul comunei.” (Gheorghe Petcu, Doina Ciobanu, Doina Filoti, Constantin Stan, Constanţa Tănase, Municipiul Buzău. Monografie, Editura Alpha, Buzău, 2002, pag 52)

După preluare, grădina publică a fost lărgită, amenajată, transformându-se într-un parc mare: cu lac, trei insule, restaurant, loc pentru şahişti, un foişor în care se cântă muzică de promenadă, statui…

În anul 1976 a fost construit Obeliscul, monument istoric ridicat pentru a aniversa cei 1600 ani de la prima atestare documentară a oraşului Buzău. Proiectat de sculptorul Gheorghe Coman, Obeliscul are 29,10 m înălţime, o fundaţie de 14 m şi este ornat cu basoreliefuri. Alte parcuri importante sunt „Alexandru Marghiloman”, „Parcul Tineretului”.

Locaşuri de cult

Episcopia Buzăului ia fiinţă sub domnia lui Radu cel Mare, în anul 1500. „Boierimea buzoiană se afirmă în 1521, când îl ridică pe tron pe Dragomir Călugăru, precum şi în timpul lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532 – 1535), care a ctitorit Mănăstirea Vintilă Vodă, apoi în vremea lui Radu Paisie, când Brăila devine raia turcească, iar judeţul Buzău – ţinta atacurilor repetate ale turcilor, până la pacea de la Adrianopol, în 1829.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 8).

Episcopia Buzăului este unul dintre cele mai importante monumente istorice ale Buzăului. În prima curte se află vechea clădire a Seminarului teologic – şi el un important monument de arhitectură, o clădire în stil neoclasic. „Realizată din iniţiativa episcopului Chesarie, inaugurată în mai 1838. Pe această clădire se pot vedea stemele celor două provincii româneşti, Moldova şi Ţara Românească, ca un semn al unirii acestora. Atunci când s-a scos din Dealul Istriţa piatra pentru această clădire, s-a descoperit Cloşca cu puii de aur.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 45)

Seminarul teologic Chesarie Episcopul

Pictură la intrarea în Episcopie

În curtea interioară se află Catedrala Episcopală Adormirea Maicii Domnului, ctitorită în 1649 de voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab. A fost pictată de Nicolae Teodorescu, directorul Şcolii de zugravi din Buzău, fiind ajutat şi de nepotul său, Gh. Tattarescu. „De o importanţă deosebită este pictura de pe catapeteasmă, executată în foiţă de aur, de acelaşi N. Teodorescu.” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 46)

Palatul episcopal din faţa catedralei datează din 1844 şi are o arhitectură în stil brâncovenesc. O altă construcţie monumentală ce aparţine Episcopiei este clopotniţa, construită din cărămidă şi lemn şi care adăposteşte trei clopote, unul din ele datând din 1776. „Pe unul din pereţii clopotniţei se află o placă de bronz pe care sunt gravate următoarele cuvinte: <<1819 – 1852. În această clădire a poposit marele revoluţionar şi istoric Nicolae Bălcescu în anul 1843, pentru a cerceta fosta bibliotecă documentară a Episcopiei şi a revenit la 22 iunie 1848, luând măsuri energice pentru reuşita Revoluţiei>>” (Alexandru Deşliu, Buzău, ghid turistic, Editura Terra, Focşani, 2001, pag 46)

Episcopia Buzău

Palatul Episcopal – clădire în stil brâncovenesc

O altă biserică monument este Biserica Banu. Acoperişul ei din ţiglă policromă aparţine stilului mănăstirilor bucovinene. A fost ridicată în 1722 din ordinul Adrianei, soţia vornicului Şerban Cantacuzino, pe locul vechii mănăstiri Banu. Aceasta din urmă este ctitoria vistierului Androne Cantacuzino, menţionată în documente pentru prima dată la 28 ianuarie 1592.

Biserica Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil, din centrul oraşului, a fost construită în anul 1619 şi refăcută în 1833 – 1838, reprezentând un alt punct de atracţie pentru vizitatori, alături de impunătoarea Catedrală Sfântul Sava, ridicată după revoluţia din decembrie 1989.

Biserica Sfinții Îngeri

Catedrala Sfântul Sava

Arhitectura modernă

Alături de arhitectura veche, Buzăul se poate lăuda şi cu o arhitectură modernă; în perioada postdecembristă au apărut în centrul oraşului o serie de construcţii noi, impresionante, în special sedii de bănci şi instituţii. Printre acestea menţionăm sediul BCR şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Sediul BCR

 Agenția Națională de Administrare Fiscală

În urmă cu câţiva ani, explozia construcţiilor de centre comerciale mari a ajuns şi în Buzău, acesta ţinând pasul cu restul ţării. Astfel, la extremitatea sudică şi nordică a oraşului, au apărut „ca peste noapte”: Praktiker, Galeriile comerciale Buzău, Aurora Shopping Mall, Carrefour, Kaufland, Penny Market.

Penny Market

Aurora Shopping Mall

Alte imagini din orașul Buzău

Text și foto: Alina Niculescu

Reportaj publicat în lucrarea ”Invitație în Țara Luanei”, februarie 2010

Categories: calatorii, orase | Tags: , , | Leave a comment

Blog at WordPress.com.